Ne-a găsit tare supărați și îngrijorați de un beteșug necunoscut de această lume ca nelumea. Așa se face că singura noastră bucurie este că din nou berzele albe s-au dovedit a fi mult mai grăbite și mai nerăbdătoare de a-și revedea așezările lor natale, românești. Ca urmare, încă din primele zile ale lunii martie, ele au prins își ocupă cuiburile marii rezervații ornitologice Dumbrăvioara, sat situat la jumătatea drumului dintre Târgu-Mureș și Reghin.
Alte păsări migratoare, revenite în habitatul lor preferat, al ținuturilor transilvane, sunt acvilele. Ele au ciocul, ghearele și coloritul penelor asemănătoare cu cele ale uliilor și vulturilor carpatini de talie mică și fac parte din familia păsărilor răpitoare, procurându-și hrana, în principal, din vânarea rozătoarelor de câmp. Cuibăresc, de preferință, în mici colonii pe stâncile abrupte ale munților, precum și în desișul sălcilor și plopilor înalți de pe malurile cursurilor apelor colinare și de șes, cum ar fi cele ale podișurilor Nirajului, Târnavelor, Șăuliei, Gurghiului, Sălardului, Ilvei și Luțului. Femelele depun în cuib două-trei ouă pe sezon, scoțând puii după 40-45 de zile de clocire.
Pe teritoriul țării noastre sunt răspândite patru specii de acvile: cea de munte, având penajul de culoare brună; cea de câmp, sau imperială, cu penajul brun-negricios și cu pete de culoare gălbuie, precum și acvila țipătoare mare și cea țipătoare mică, cu luciul metalic al penajului brun-întunecat. Acestei din urmă specii îi este dedicat un întreg program național de cercetare științifică și de ocrotire, primele reuniuni ornitologice fiind organizate, cu mulți ani în urmă, de Agenția Regională de Protecție a Mediului Sibiu, în colaborare cu Grupul Milvus Târgu-Mureș, și Societatea Ornitologică Română, cu largul sprijin al membrilor Asociației Grupului de Acțiune “Țara Oltului “ din Avrig. Membrii lui continuând să supravegheze și să gestioneze voluntar teritoriul cursului mijlociu al văii Oltului, începând din preajma Șercaei Făgărașului și până dincolo de Turnu Roșu, Tălmaciu și Boița.
Din cele mai recente studii științifice rezultă că acvila țipătoare mică este răspândită în 12 areale naturale, cele mai populate fiind dealurile situate de o parte și de alta ale râurilor Niraj (județul Mureș), Târnava Mare și Târnava Mică (județele Harghita, Mureș, Sibiu și Alba), Podișul Văii Hârtibaciului (județul Sibiu) și Piemontul Munților Făgăraș (județele Brașov, Sibiu și Argeș). Ca urmare, România deține cea mai numeroasă populație de astfel de păsări din toate țările Europei, respectiv un sfert din întregul efectiv, reprezentând peste 20.000 de acvile țipătoare mici.
Fiind păsări migratoare (precum berzele, cocorii și rândunicile), acvilele poposesc, pe timpul iernilor geroase românești, în sud-estul Asiei Mici, ca și pe o întinsă porțiune a continentului African. Primăvara, spre mijlocul lunii martie, se reîntorc în locurile natale în care cuibăresc, clocesc oule și cresc puii, maxim doi-trei de perechea de femelă și mascul. Pentru a le putea urmării migrația și studia științific comportamentul, ornitologii au inelat, cu “cipuri electronice-transmițătoare prin sateliții cosmici”, câteva exemplare de păsări adulte și pui. Ca urmare, între altele, s-a putut stabili că acvilele țipătoare mici au zburat, spre casă, cu o viteză medie de 40 de kilometri pe oră, trecând peste Siria, Liban, Turcia, Grecia, Macedonia de Nord, Bulgaria și ajungând pe meleagurile românești ale Transilvaniei. Ca urmare, au străbătut, în zbor, între 5.000 și 15.000 de kilometri, la înălțimi cuprinse între 800 și 2.000 de metri.
Notă: În tradiția evreiască, barza este considerate o pasăre necurată. Și totuși ea este numită în ebraică HASIDA (cea iubitoare). Așa stând lucrurile, o mamă nedumerită îl întreabă pe rabin (preot): “Cum se face că o considerăm pe barză - cea iubitoare - și în același timp o numărăm printre viețuitoarele impure?” Și rabinul i-a răspuns: “Se întâmplă asta, pentru că barza nu este în stare să iubească alte păsări decât pe propriii săi pui”.
