În 15 octombrie 1893, la Castelul Peleș din Sinaia, se năștea micul prinț Carol, fiul lui Ferdinand și al Mariei, cel care avea să devină regele Carol al II-lea. Era primul descendent născut în familia regală pe pământ românesc și botezat în religia ortodoxă. De micuț a primit o educație sănătoasă, pregătirea școlară a fost încredințată unor dascăli de prestigiu cu care a studiat româna, fizica, chimia, latina, filozofia ș.a. În anul 1912 este trimis la Școala Militară din Potsdam, pe care o frecventează 2 ani. Revine acasă în 3 august 1914, chiar în ziua în care Germania declara război Franței. La Curtea Regală se purtau discuții aprige legate de poziția pe care să o ia România față de războiul abia declanșat. După cum știm, s-a ales calea neutralității, statut păstrat până la data de 16 august 1916, când Regele Ferdinand “dezgroapă securea războiului”. Pentru Carol este perioada rătăcirilor sentimentale: o aventură cu Ana Mertini, soldată cu un copil, care va purta numele de Silviu. În plin război, părăsește unitatea militară pe care o comanda și pleacă la Odesa, unde se căsătorește cu domnișoara Zizi Lambrino. Certat de familie și de prieteni, nu regretă fapta, opunându-se cu tărie anulării căsătoriei, lucru ce îl cerea familia. Până la urmă, desfacerea căsătoriei are loc pe 8 ianuarie 1919, dar idila dintre cei doi continuă și, la 8 ianuarie 1920, Zizi îi “dăruiește” lui Carol un fiu, pe Mircea Grigore Lambrino. La începutul anului 1921 Carol pleaca în Elveția, unde, prin grija mamei, Regina Maria, o întâlnește pe Principesa Elena a Greciei, fiica regelui Constantin. La scurtă vreme, pe 10 martie 1921, cei doi se căsătoresc la Atena. Din această căsătorie se va naște Principele Mihai, viitorul și ultimul rege al României. Căsătoria sa cu Elena a Greciei nu l-a împiedicat să-și continue aventurile cu femeile de toate spețele. Până la urmă se oprește la Elena Lupescu, fiica farmacistului Nahum Grunberg, alături de care a trăit 28 de ani. Aceasta este femeia pentru care Carol a renunțat la prerogativele sale de prinț moștenitor și trăiește alături de ea în “exil” prin Franța și Belgia, circa 5 ani. La moartea tatalui său, Regele Ferdinand (în 20 iulie 1927), lui Carol nu i s-a permis să vină la înmormântare, el având statutul de autoexilat. În toată această perioadă de exil, Carol a fost informat de evenimentele din țară prin reprezentanțele diplomatice și oamenii politici influenți din țară, loiali acestuia. Guvernul Iuliu Maniu era favorabil întoarcerii lui Carol în țară și instalării acestuia în tronul rămas vacant. În înțelegere tacită cu guvernul, prințul Carol revine clandestin în țară în data de 6 iunie 1930, iar pe 8 iunie Parlamentul a hotărât anularea actului de la 4 ianuarie 1926 privind înființarea regenței și-l așează pe tronul țării pe Carol al II-lea. Contrar promisiunilor făcute de a se lepăda de Elena Lupescu, pe 4 august 1930 o aduce pe aceasta în țară sub o identitate falsă. Carol divorțase de Elena a Greciei încă din 21 iulie 1928 și aceasta se hotărăște să părăsească România, iar din anul 1932 se stabilește la Florența. După plecarea lui Carol din țară, Antonescu o aduce în anul 1940 în țară, Regina mamă fiindu-i mereu alături. Revenind din nou la Regele Carol, constatăm că, imediat după ocuparea tronului, așează în funcțiile cheie ale instituțiilor statului pe oamenii săi de încredere, formându-și Camarila Regală, “instituția” cu care a condus toate treburile economico-bancare ale țării, instituție asupra căreia Elena Lupescu avea o mare influență. Regele Carol al II-lea a condus țara într-o perioadă în care viața politică și socială era deosebit de agitată. Muncitorii din Timișoara, București și alte localități declaraseră greve, solicitând îmbunătățirea condițiilor de muncă și creșterea salariilor. Reprimarea acestor mișcări s-a soldat cu zeci de morți și sute de răniți. Pe plan politic, mișcările pro fasciste iau o amploare deosebită. Soluția pe care a găsit-o Carol în conducerea țării a fost de a introduce o Dictatură Personală. Profită de rezultatul votului din 20 decembrie 1937, la care nici un partid nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a putea forma guvernul, instituind dictatura regală. Prin acest regim, Regele Carol al-II-lea deținea și puterea legislativă pe care o exercita prin guvern, pe care îl putea numi și revoca după propriul plac, timp în care libertățile și drepturile democratice sunt reduse considerabil. În guvernele din timpul dictaturii regale, majoritatea membrilor erau recrutați din rândul Camarilei regale. În paralel cu politica de întărire și exercitare a puterii personale, Regele Carol și-a dezvoltat și un cult al personalitații nemaiîntâlnit în țara noastră până la el, nivel al cultului pesonalității depășit doar de Nicolae Ceaușescu. Preocupat de aceste două lucruri, a neglijat și i-a scăpat din mâini politica externă a țării într-o perioadă în care situația pe plan european devenea din ce în ce mai complicată. Țara noastră nu mai avea prieteni, nu mai era dorită în niciun club de state în care să poată fi protejată la nevoie. La sfârșitul deceniului 40, secolul trecut, sunt anii cei mai grei pentru România și, implicit, și pentru domnia Regelui Carol. Se accentuează politicile de modificare a granițelor statale stabilite prin tratatele de pace. În ce ne privește pe noi, vecinii țării din Est, Sud și Vest, încurajați de Hitler și Mussolini, ies în fața Europei cu asemenea pretenții. La 27 iunie 1940, U.R.S.S. cere României cedarea Basarabiei și, în plus, ca despăgubire pentru cei 22 de ani de ocupație în Basarabia solicită și cedarea Bucovinei de Nord. La apelul făcut ca de la “neamț la neamț” pentru sprijin, Hitler îi recomandă lui Carol să se supună ultimatumului dat de ruși. Urmare a acestui “sprijin”, România a acceptat cedarea acestor teritorii. Văzând că se poate, bulgarii și ungurii fac presiuni la Roma și Berlin pentru a primi sprijin în ceea ce privește revendicările lor teritoriale, la granițele cu țara noastră. Hitler, “SENSIBIL” la acest gen de pretenții, îi trimite un mesaj lui Carol să înceapă discuții cu vecinii pentu a-și rezolva problemele teritoriale. Tonul și presiunea pusă de Hitler au determinat România să înceapă aceste tratative. Tratativele de la Craiova cu bulgarii au avut ca rezultat pierderea Cadrilaterului, în 7 septembrie 1940. Tratativele cu ungurii, începute la Turnu Severin, care se desfășurau cu dificultate, l-au deranjat pe Hitler și pe Mussolini, transferând rezolvarea problemei la Viena, punând cele două delegații în fața soluției găsite de cei doi, sub forma DICTATULUI de la Viena, de la 30 august 1940. Urmare a acestui dictat, România pierde o populație de 2.680.000 locuitori și o suprafață de 43.500 kmp. Regele Carol al II-lea pierduse credibilitatea din partea poporului, a armatei și a opoziției, atâta cât mai era. Confruntat cu mari manifestații de protest față de ciuntirea țării, Regele caută să-și salveze tronul prin numirea ca prim-ministru a Mareșalului Ion Antonescu, un dușman declarat al său, pe care îl trimite, din 9 iulie 1940, cu domiciliu forțat la Mănăstirea Bistrița. În noaptea de 4 spre 5 septembrie, ora 3.50, Ion Antonescu depune jurământul de credință în fața regelui. La presiunea noului prim-ministru, Carol mai semnează încă două decrete, prin care îl împuternicește pe Antonescu cu puteri depline, punându-l pe rege în plan secund. A doua zi presiunea străzii a devenit greu de stăpânit, astfel că în dimineața zilei de 6 septembrie 1940, ora 6.10, Regele Carol al II-lea abdică și este proclamat rege fiul acestuia, Mihai I. În dimineața zilei de 8 septembrie, trenul regal, cu 12 vagoane încărcate cu opere de artă și alte valori ce aparțineau patrimoniului național, plecau din gara Băneasa spre NECUNOSCUT. Diplomația românească nu a reușit să le găsescă o țară unde să se așeze împreună cu Lupeasca. În primii 7 ani de exil, cei doi trec prin Spania, Portugalia, Cuba, Mexic, Brazilia, unde, în 5 iulie 1947, cei doi se căsătoresc, după care, pe 20 septembrie același an, revin în Portugalia, unde rămân până la sfârșitul vieții, în aprilie 1953 - Carol, și după încă 24 de ani, Elena Lupescu. Nu putem trece peste domnia lui Carol al II-lea fără a remarca că în timpul său țara noastră a cunoscut progrese și realizări deosebite din toate punctele de vedere: industrie, agricultură, cultură etc. Folosindu-se de specialiști, de oameni de știintă și de cultură, de arhitecți valoroși, în țară s-au dezvoltat ramurile industriale, au fost concepute și realizate planuri urbanistice de modernizare a orașelor, cu cartiere moderne, străzi asfaltate, cu apă curentă și canalizare, s-a dezvoltat rețeaua de școli, a crescut numărul de elevi. Să amintim tot aici că în anul 1936 au luat ființă liceele industriale, care în anii post decembriști au fost desființate de către niște CÂRMACI iresponsabili, care au adus învățământului românesc prejudicii greu de îndreptat, într-o perioadă scurtă de timp.
