Începutul unirii conjugale a avut loc abia după cădere și a luat locul, ca urmare a păcatului, fecioriei paradisiace. Însă cu toate că unirea trupească este inferioară celei pierdute, ea este binecuvântată de Dumnezeu.
Pierzând veșmântul haric, omul devine un individ biologic dominat de instinctele firii decăzute. Dominarea materiei de către spirit se înfăptuiește cu ajutorul divin. Numai Hristos poate “răscumpăra erosul” scoțând “conjugalitatea” de sub teroarea sexualității, masculinul și femininul, cu tot ceea ce le este caracteristic, fiind redefinite spiritual și nu material. Sexualitatea căzută capătă sens prin unirea conjugală pecetluită de harul divin al Tainei Cununiei, iar unirea conjugală binecuvântată a celor două genuri conduce la unirea ipostatică primordială a firii umane, când cei doi sunt una.
Însoțirea intimă a bărbatului cu femeia se împlinește în căsătorie și are ca scop reproducerea și creșterea de odrasle sfinte. “Și cum devin ei un trup? Ca și cum ai lua partea cea mai curată dintr-un aur și ai amesteca-o cu alt aur, așa și aici femeia, primind partea cea mai grasă a plăcerii topite, o hrănește și încălzește și adăugând partea ei o dă înapoi un om. Și copilul e un fel de punte, ca cei trei să devină un trup, copilul legându-i între ei de fiecare parte”, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur (vezi: Tristam Engelhardt jr. “Fundamentele Bioeticii Creștine. Perspectivă ortodoxă”, trad. Mihail Neamțu, Cezar Login, și diac. Ioan I. Ica jr., Deisis, Sibiu, 2005, p. 325).
Deși, în creștinism, scopul esențial al căsătoriei nu mai este revendicat de procreație, trebuie plasat întotdeauna într-un context care duce dincolo de trupesc, spre Dumnezeu. Eva a fost creată pentru “ca omul să nu fie singur”. Căsătoria asigură iubirea și ajutorul reciproc dintre soți. Dat fiind însă caracterul imperios al nevoii sexuale, soții au o autoritate unică, reciprocă unul asupra altuia în chestiunile sexuale: “Bărbatul să-i dea femeii ceea ce-i datorează; de asemenea și femeia, bărbatului” (I Corinteni 7,3-4). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că imboldul puternic al unirii dintre soț și soție își are rădăcinile în separarea omului sub forma a două sexe: “Căci nu există între bărbat și bărbat o intimitate atât de mare ca a femeii cu bărbatul, dacă s-au unit așa cum trebuie... Căci, într-adevăr, această iubire (agape) e mai tiranică decât orice tiranie; fiindcă altele pot fi puternice, dar această poftă e nu numai puternică, dar și neveștejită. Căci există o dragoste (eros) adânc sădită în firea noastră care ne leagă pe nesimțite aceste trupuri. De aceea, dintru început femeia este din bărbat, după care din bărbat și femeie sunt și bărbatul și femeia. Vezi legătura și împletirea? Și cum Dumnezeu n-a lăsat să intre din afară o altă fire? Observați și câte economii (derogări) a făcut. A suportat ca bărbatul să se căsătorească cu sora lui, sau mai bine zis nu cu sora, ci cu fiica lui; și nu cu fiica, ci cu ceva mai mult decât fiica lui, cu însuși trupul său... Căci nimic nu ține împreună atât de mult viața noastră ca dragostea (eros) bărbatului și femeii” (Apud. Ibidem, op. cit., n. 38., p. 380-381).
Sfântul Apostol Pavel accentuează importanța căsătoriei și a actului conjugal, dar și asceza soților: “Să nu vă lipsiți unul pe altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”
(I Corinteni 7,5). Această unitate conjugală se realizează în Biserică ca o taină mare. În fapt, acesta e scopul Bisericii: a uni tot ce există și a cuprinde tot ce există: Dumnezeu și creație. Biserica nu este altceva decât împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea.
