Trăim într-o lume în care se poartă evaluările, selecțiile, ierarhizările. Începând din școală și până la locul de muncă, realizările noastre sunt raportate la criterii de calitate, ni se dau note, suntem promovați, sancționați, criticați pe bază de indicatori, descriptori, valori. Ritualurile “de trecere” au invadat și scena școlară sau socială. În afară de pârghiile formale, agreate și/sau impuse la nivel instituțional, funcționează și grile informale, statuate ad-hoc, în practica de zi cu zi, prin recunoașteri sau atribuiri pe care le “lipim” pe personalitatea altora sau ni le însușim ca atare. Cele două planuri de valorizare, chiar dacă presupun proceduri și mize diferite, comunică între ele, deseori manifestându-se concordanțe între acestea (ești bun la școală, ești bun și în viață), dar evidențiindu-se, desigur, și necorelări (unele explicabile, obiective, altele demonstrând evidente paradoxuri sau răsturnări strigătoare la cer ale scărilor valorice).
Pentru că lucrez în mediul educațional, reclam următoarea situație: de mai mulți ani de zile, în universitatea în care profesez (ca, de altfel, în toate), dar și cu ocazia unor diferite concursuri ale profesorilor sau elevilor, rezultatele la evaluări nu mai sunt nominale, nu se mai fac publice, nu mai avem voie să afișăm note, clasamente, punctaje la diferite tipuri de activități didactice, examene, concursuri. Examinatul află, de unul singur, printr-o platformă informatică, care este nivelul valoric al rezultatelor, materializate, de cele mai multe ori, prin note. În virtutea unei “pudicități” colective, împinsă la extremele ei (ca să nu o numesc de-a dreptul “corectitudine” politică sau de alt gen), evaluatul (elev, profesor etc.) trebuie “ferit”, “ocrotit”, “apărat” de ochii alterității, în ce privește prestațiile sale individuale. Or, printr-o atare procedură administrativă, se știrbește una dintre funcțiile evaluării, de a “informa” grupul în ce privește structura sa ierarhică, valorică, evolutivă. Cunoașterea și acceptanța interindividuală trebuie să pornească de aici. Este și în beneficiul individului, fiind un drept al acestuia de a ști cum și unde se plasează în raport cu ceilalți, dar și al structurării colectivității pe aliniamente meritocratice. De fapt, care este “mesajul” transmis printr-o evaluare transparentă, vizibilă? Că, la un moment dat, dintr-un anumit punct de vedere (interpretabil sau perfectibil, de bună seamă), un ins (să-l numim și “soldat”, care poartă în raniță “bastonul” de “mareșal”), situat într-o colectivitate, are prestația de nivel X și ocupă un anumit rang în raport cu un sistem de criterii și un grup de referință. Un astfel de mesaj, cu atribut de pedagogie și axiologie socială, este de-a dreptul desființat. Cu ceva timp în urmă, nu mai știu care ministru al educației (vremelnic, desigur, că așa-i în politică) propovăduia necesitatea desființării notării în gimnaziu și înlocuirea acesteia cu descriptori calitativi, narativi, individualizați etc. Lăsând la o parte aspectul birocratic (și așa profesorul este “îngropat” în hârtii, nivelul competenței lui fiind dat de grosimea dosarului), dispare sau se atenuează feedback-ul, respectiv valoarea formativă a notării. Va înțelege un elev de clasa a treia descrierea narată, în limbaj psihopedagogic, a competenței surprinse de profesor? Ce efect va aveau un astfel de înscris asupra a ceea ce va face elevul pe viitor?
Dacă vrem o lume de “moluște”, plată, indistinctă, insensibilă la valoare, în care reușitele să nu mai fie evidențiate sau recunoscute, să procedăm în felul sugerat. Dacă vrem o societate meritocratică, în care fiecare să admită a se așeza unde îi este locul, ar trebui să dea semnale, încă din școală, de necesitatea instaurării unei perspective de evaluare clară, explicită, “la vedere”. Aici nu e vorba de segregare, discriminare, separare statutară a oamenilor, marginalizare sau inferiorizare. Ci, dimpotrivă, de atribuire corectă a unui rang, de situare într-o scară a reușitei, dintr-un anumit punct de vedere de corectă raportare și responsabilizare cu privire la “talanții” ce fiecare îi poartă. Toți îi avem, inițial, în diferite ponderi. Contează ce facem din ceea ce primim. Unii îi pun “la păstrare”, alții îi investesc și îi înmulțesc!
Meritocrație înseamnă să ți se recunoască deschis avansul sau meritul pe care îl manifești la un moment dat. Principiul conduce la creșterea motivației, la stimulare valorică, la crearea unui climat socio-cultural firesc, în care fiecare ocupă locul care i se cuvine. Aceasta aduce emulație valorică, reașezare statutară în legătură cu ceea ce persoana poate realiza la un moment dat. Meritul sau rangul nu mai este ceva “congenital”, o moștenire ce se transmite, ca atare, mai departe (precum averea), ci un bun netransmisibil care se câștigă personal, pas cu pas, prin efort propriu, ce așteaptă să fie întărit, valorizat de către cei din jur, prin proceduri transparente și corecte. Căci ceva recunoscut tinde să se reproducă și să se amplifice. Iar ceva care nu este luat în seamă sau chiar blamat are toate șansele să se stingă!
De bună seamă, oamenii nu poartă aceleași potențiale, nu sunt egali sub aspectul dotării inițiale. Unii vin pe lume cu mai mult, alții cu mai puțin. Dar nu punctul de pornire contează, ci ceea ce se întâmplă pe drumul creșterii. Până la urmă, contează efortul, dorința de a înmulți ceea ce ni se dă. Dar acest avans trebuie să se vadă, să fie recunoscut la lumina zilei. E bine și pentru cel în cauză, pentru că este valorizat și luat în seamă, dar și pentru cei din jur care își vor reconstrui permanent percepțiile, poziționările, credințele în legătură cu ce pot unii sau alții.
Școala trebuie să devină un spațiu al unei evaluări juste, explicite, transparente. E un loc în care învățăm (și) să ne evaluăm unii pe alții. Pentru că, precum arată școala de azi, așa va fi și societatea de mâine.
