Văzduhul, într-un poem blagian, curgea peste pământ ca un râu, în timp ce poetului îi cădea în suflet, “până la fund”, o întrebare: ce avea să-i spună pământul?
Ce are să ne spună pământul e nu doar întrebarea Poetului, ci a oricui încrezător în veghea divină ce i s-a dat prin harfele de lumină ale pământului, zvâcnetul, strigătul și șoapta, largul și patimile, caldul și răcoarea, mustrarea și slava, fruntea și buzele pământului; omul simțind mereu cum ține ființa pământului în adâncul ființei lui, în mâini și gând, în nemărginite și tainice trăiri. Căci, reîntorcându-ne la metafora blagiană, suntem la nesfârșit, “noi și pământul”, pregătindu-ne și astfel “noua cale antropologică”, ridicarea spre înălțimi spirituale. Când omul ia pământ în pumni, în momente de deznădăjduire sau altele sublime, e ca și cum și-ar lua parte din propriul suflet, spre a-l privi ca temei de izbândă, sau ar lua aripă de înger ocrotitor spre săvârșirea a ceea ce litera sfântă (v. Epistola Întâi către corinteni) numește frământătură nouă.
În urma cedării Ardealului de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena din vara anului 1940 (Consiliul de Coroană acceptă cedarea fără luptă a peste 40.000 de kmp din teritoriul transilvan), Universitatea din Cluj este transferată la Sibiu, cu toate că elita românească a intelectualilor clujeni cer insistent administrației Carol al II-lea, neacceptarea Dictatului și armatei, să nu se supună raptului teritorial, mai mult “să răzbune crima de la Viena”. Profesor la Universitatea clujeană (1919-1940), Onisifor Ghibu, înainte de a pleca din Cluj, în “cea mai tristă pribegie”, revede Universitatea împreună cu fiul său. “El mi-a scurmat din fața acesteia un pumn de pământ pe care l-am luat cu mine”. Pumnul de pământ îi devine profesorului scut.
Pe când, la Paris, apunea viața pământeană a filozofului Emil Cioran, 20 iunie 1995, dar își amplificau faima opere ca Lacrimi și sfinți, Amurgul gândurilor, La chute dans temps, Cartea amăgirilor, Histoire et utopie, Schimbarea la față a României, La tentation d'exister, pomenite și acestea în ritualul înmormântării din Cimitirul Montparnasse, în Rășinariul natal se oficia o slujbă de înmormântare în jurul unui ulcior de lut umplut cu pământ, pe care, apoi, rășinărenii l-au dus la Paris, așezându-l pe mormântul filozofului, semn al dorului de Rășinari. Căci, relatează fratele filozofului, Aurel Cioran: “Rășinariul a rămas permanent în ființa lui. Nu s-a putut desprinde de el. Lucruri pe care eu le-am uitat din copilăria noastră, el le știa cu amănunte”. Un ulcior cu pământ, acoperământ de pâine și rugăciune, dar și nesfârșit răspuns la “Scrisorile către cei de-acasă” pe care le trimitea insistent filozoful către cei apropiați din Rășinari.
La o comemorare a țăranilor ardeleni, uciși la Moisei, în octombrie 1944, de unități militare maghiare aflate în retragere din Ardealul de Nord, România trecând de partea Aliaților și ducând luptele pentru recâștigarea teritoriilor pierdute, urmașii celor uciși aduc de-acasă în năfrămuțe (batiste) pământ și duc acasă de la locul masacrului pumni cu pământ, să le fie candele. Ei nu uită cum părinți sau soți, încorporați în lagăre de muncă la Vișeu de Sus, acuzați de “patriotism românesc”, încearcă să treacă linia frontului spre a se întoarce acasă, 29 fiind uciși într-o casă de lemn din Moisei (24 erau din județul Mureș) și îngropați după două săptămâni de la masacru într-o groapă comună. Urmașii, parcă reverberând vers blagian, presărau grăunțe de pământ natal peste însângerarea Moiseiului și pământul, în sfințenia clipei, le “răspundea”: “Ca să-l aud mai bine mi-am lipit/ de glii urechea - îndoielnic și supus -/ și pe sub glii ți-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă./ Pământul răspundea”.
La Râciu, locul nașterii cărturarului Gheorghe Șincai, a fost adus pământ din Cimitirul Svinica Slovaciei, unde în noiembrie 1816 a fost înmormântat cel care a purtat în adevăr și ardere de sine Hronica românilor, căci “urât lucru iaste rumânului să nu știe istoria neamului său”. Gândul Primăriei din Râciu și al Asociației Culturale “Gheorghe Șincai” va cunoaște izbândă, în curând, când în pumnii cu pământ adus din Svinica, în care se vor auzi bătăile de inimă ale unei vieți tragice, va fi reînhumat simbolic marele cărturar.
