Voi încerca, stimați cititori, într-un deplin consens cu stările pe care le trăiți în aceste timpuri învolburate și a furtunii care ne amenință, primejduindu-ne viața, să vă prezint cât de importantă este rugăciunea în aceste momente de restriște pentru umanitate, care în afara purtătorilor de halate albe și uniforme militare, care se află pe prima linie a frontului, și față de care trebuie să ne aducem sincera noastră recunoștință, se poate constitui într-un un mijloc protector în fața dușmanului comun care a îngenuncheat omenirea. În cele ce urmează, și ca urmare a unor experiențe cotidiene (a se vedea cazul Gabriel Cotabiță), o să vă prezint efectele benefice ale rugăciunii în aceste momente limită, care dincolo de cea ce se înțelege prin a fi doar o rutină comportamentală, trebuie privită într-o tehnică psihoterapeutică și retorică psiho-comportamentală, pe care trebuie să o utilizăm în modul cel mai sincer și conștient. Astfel, prin rugăciune implorăm puterea divină să ne ocrotească de răul care a învăluit lumea, prin această boală ucigătoare, și să ne dea putere să putem trece peste ea și peste ceea ce va produce în plan mondial această maladie. În acest sens, Mântuitorul ne îndeamnă ca, atunci când ne rugăm, să nu fim fățarnici - farisei, și să nu folosim multe cuvinte deșarte, ci să ne rugăm cu inima, de unde și sintagma de rugăciune a inimii sau cea de rugăciune cu lacrimi fierbinți. Cea mai puternică și însuflețitoare rugăciune în religia creștină este „Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru", pe care în cartea Creștinismul între imanență și transcendență - postată online - scribd, am denumit-o drept Imn al creștinătății.
Problematica rugăciunii comportă multiple și complexe abordări pluridisciplinare: teologice, psihologice - psihologia religiei, sociologice - sociologia religiei (rugăciunea fiind atât individuală, cât și colectivă) și sinergice, fiind diferențiată prin motive și profunzime, de la un individ la altul, de la o religie la altă religie, sau de la un cult religios la altul. Aceste abordări interdisciplinare va conduce la limitarea graniței dintre știință și religie, astfel că nici știința nu va mai fi șchioapă și nici religia nu va mai fi oarbă, dacă îl vom parafraza pe marele savant contemporan, A. Einstein. Într-un asemenea context psihoterapeutic, rugăciunea și credința au devenit ceea ce putem denumi ca a fi o așa-zisă teoterapie - terapie divină, fiind demonstrat, sub raport psihoterapeutic, că, rugăciunea sinceră și profundă determină creșterea vibrațiilor energetice din cadrul corpului energetic al ființei umane. Astfel, prin amplitudinea acestor frecvențe de undă (tetha), omul se apropie tot mai mult de vibrațiile energetice ale Spiritului Universal sau ale Matricei Divinității, adică de Dumnezeu. Prin acest câmp vibrațional înalt, crește sistemul imunitar, credinciosul fiind protejat - imunizat în fața acestor energii negative, specifice acestei lumi înrăite și îmbolnăvite, care produce și favorizează răul în lume, prin diferitele sale forme de manifestare, printre care este și această pandemie, ca notă de plată a răului din lume.
Spre deosebire de alte religii, rugăciunea în creștinism face legătura dintre două planuri existențiale, cel transcendent - cerul, și cel imanent - pământul. De aici cunoscuta sintagmă regăsită în rugăciunea Tatăl Nostru, precum în cer așa și pe pământ, prin care este confirmat adevărul doctrinar creștin, privind existența mai multor universuri - lumi, legătura fiind realizată prin acel Pom al vieții, regăsit în cartea Facerea, sau prin acea punte de legătură dintre aceste lumi, descoperită de marii savanți, Einstein și Rosen, prin acel Pod Einstein - Rosen). Așa cum ne putem da seama prin cuvintele conținute în această rugăciune, ne adresăm unei puteri nevăzute, ce se află într-un alt plan existențial. Totodată, această rugăciune este însoțită de credință („ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute", cf. Evrei 11:1-3), unde regăsim cea mai sintetică definiție dată credinței creștine.
Așa cum se știe, în Rugăciunea Domnească - Tatăl Nostru ne adresăm unui Tată Atotputernic ce transcende această lume, care este în ceruri, și care, prin bunăvoința Sa, ar putea îndeplini cererile noastre, sau, dimpotrivă, din diferite motive, emergente unei realități contextuale concrete - a păcatelor noastre ce depășesc limita suportabilității, ar putea să le respingă, recurgând la cele mai aspre pedepse, în vederea conștientizării puterii Sale, dar și a schimbării strategiilor existențiale ale umanității, care reclamă o lume mai bună, bazată pe egalitate și dreptate, gânduri și energii pozitive, binefaceri, smerenie și pioșenie, iubire de oameni și de adevăr. Valori predicate și de Mântuitor în cunoscuta Predică de pe Munte, cunoscută sub denumirea de Predica Fericirilor, considerate drept trepte ale unei scări, cu ajutorul cărora să ne înălțăm spiritul, adică să tindem spre asemănarea cu Dumnezeu. Din păcate, lumea prezentă a coborât mai mult decât a urcat spre cer, investind mai mult pentru viața din această lume, astfel că, în prezent, a rămas datornică pentru cealaltă viață, de unde scadența plătită prin aceste cataclisme sociale, devenind tot mai nedreaptă și bolnavă. Aceasta presupune ca energia pozitivă, care are o asemenea emergență divină, să vindece sufletul îmbolnăvit al lumii, știut fiind că omul aparține divinității, prin suflet și gândire, considerate drept mijloace și comandamente prin care putem comunica cu divinitatea, comunicarea cu Dumnezeu reprezentând scopul suprem al existenței noaste pe pământ.
De aceea, gândire pozitivă, ca urmare a transferului energiei psihice cosmice-divine, prin intermediul rugăciunilor sau prin alte mijloace de echilibru și relaxare spirituală, sunt necesare și benefice în vederea menținerii a ceea ce desemnăm prin sintagma echilibru sufletesc, care este indispensabil vieții cotidiene, întrucât această gândire și liniște sufletească atrag, la rândul lor, energia cosmică divină pozitivă, înlocuind energia negativă care a cucerit planeta, aflată în naufragiu, și care o poate „scufunda" prin greutatea păcatelor care a îmbolnăvit-o. În încheierea acestor reflecții, nu ne rămâne decât să ne întrebăm, asemenea Mântuitorului, prin vocea evanghelistului: Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? (Matei 16: 26). Sau, și mai grav, dacă își va pierde ce are mai scump pe lumea aceasta, viața? Răspunsul vă aparține, stimați cititori, depinzând de intensitatea credinței și nivelului spiritual al fiecăruia dintre dumneavoastră.
