Psihoterapeuta Betsy de Thierry, citată de descopera.ro, explică faptul că, pentru experiența umană, rușinea este la fel de obișnuită precum anxietatea sau suferința, dar este mult mai dificil de identificat, din cauza urzelii complexe de trăiri, răspunsuri corporale și mecanisme de adaptare care o ascund.
Astfel, rușinea poate deveni o emoție greșit înțeleasă, iar impactul ei este rar conștientizat.
Semnal de alarmă
În opinia psihoterapeutului, rușinea este o emoție primitivă, instinctuală, extraordinar de puternică, și poate fi acompaniată de o trăire corporală copleșitoare. Trăim experiența rușinii ca pe un semnal de alarmă care ne indică un pericol prezent. Poate fi vorba despre respingere, frică, vulnerabilitatea expunerii și abandon.
Așa apar credințele fundamental negative despre propria persoană: sunt un ratat, sunt un idiot, știam că sunt prost, știam că sunt de neiubit.
Rușinea este mai mult decât o altă emoție legată în mod direct de răspunsul la stres. Poate debuta cu o stare bruscă de panică, frică sau șoc, care duce la reacții precum înroșirea tegumentelor, stare de leșin, rău, palpitații, transpirație abundentă, umezirea extremităților, amețeală, constricția cutiei toracice, respirația superficială, nevoia stringentă de a urina.
Rușinea de a fi... rușinat
Rușinea este una dintre cele mai distructive trăiri, atât la nivel somatic, cât mai ales la nivel psihologic și comportamental, pe termen lung, pentru că rușinea poate să afecteze imaginea de sine a unei persoane mai mult decât orice altă emoție, lăsând omul cu convingerea că este profund deficitar, inferior, fără valoare, izolat și neiubit. În plus, ea duce și la un paradox: rușinea de a fi rușinat!
O altă consecință negativă este aceea că majoritatea oamenilor nu vor să se gândească la ceea ce trăiesc atunci când se simt rușinați, iar conștientizarea și acceptarea sentimentului și realității de a fi vulnerabili vor aduce, în ciuda disconfortului emoțional punctual, un rezultat pozitiv și vindecător.
Aceste manifestări reprezintă un răspuns activat involuntar de creierul nostru, care percepe trăirea ca pe o amenințare, în fața căreia trebuie să luptăm sau să fugim pentru a ne apăra.
Dezechilibru hormonal
Fiziologic, atunci când ne este rușine, se produce o dezechilibrare a balanței dintre hormonii stării de bine (endorfine și dopamină) și cei ai stresului (cortizol și noradrenalină), cei din urmă preluând acțiunea noastră de adaptare.
Dacă această amenințare devine continuă, pe fondul sentimentului de insecuritate, creierul poate rămâne blocat într-o zonă în care nu mai gândim, nu mai analizăm și nu mai evaluăm corect situațiile prin care trecem și nici tonalitatea afectivă a relațiilor pe care le avem cu ceilalți și cu noi înșine.
Când un om nu poate reflecta cu ușurință, el nu poate să își dezvolte conștiința de sine, un determinant esențial al dezvoltării unei identități sănătoase.
Dezechilibru psihologic
Astfel, rușinea aduce o stare acută de conștientizare a propriei persoane, dar nu într-un mod pozitiv, pentru că activează frici inconștiente. Mai mult, rușinea naște frică, ne strivește toleranța pentru vulnerabilitate, omoară implicarea, inovarea, creativitatea, productivitatea și încrederea în noi. Tocmai de aceea, trebuie să punem accent pe importanța dezvoltării timpurii, încă din copilărie.
Cu cât mai speriat, mai umilit, mai lipsit de protecție și de apărare se simte un copil, cu atât mai adânc va trebui să împingă în inconștient trăirile îngrozitoare și de nesuportat cu care se confruntă.
Însă, cu cât refularea afectelor negative este mai adâncă, cu atât mai greu va fi pentru copii să reflecteze sau să dea sens experiențelor lor, iar ele vor fi cu atât mai otrăvitoare pentru psihicul lor în formare.
