În orice familie, mică sau mai mare, comunicarea constituie ingredientul fundamental al stabilității și durabilității ei. Azi, parcă mai mult ca oricând (COVID-19 e dovada), se pune un foarte mare accent pe comunicare, aceasta fiind afirmată, confirmată și analizată, măcar la nivel teoretic, de mai toate manualele sau tratatele de profil. Și pe bună dreptate. Lipsa comunicării face loc nesiguranței, neliniștii, tristeții, neîncrederii și, nu în cele din urmă, regresului spiritual-moral, adică îmbolnăvirii. Am fi un pic nedrepți să nu recunoaștem un oarecare grad al comunicării între locuitorii de azi ai planetei Pământ.
Există însă, din păcate, și o lipsă crasă de comunicare pe care mai ales noi, românii, o sesizăm rapid, o detestăm și o arătăm adesea cu degetul, atât la noi acasă, cât și aiurea, acuzând-o de un sunetul discordant, lipsit de armonie, mult prea zgomotos și prea puțin eficace. Un zgomot ca de tinichea, ca dintr-un recipient metalic gol, care, atunci când îl auzi, te trezește chiar dacă ai fi în mormânt, un fel de vuiet asurzitor ca de rastel (dulapul în care, militar fiind, un „biban neinstruit" aflat undeva într-o unitate militară de aviație, cândva în toamna târzie a lui 1989, aveam să îmi țin arma din dotare, pe care nici în cele mai înfricoșătoare coșmaruri ale vieții mele de până atunci nu visasem că o voi folosi la „Revoluție", două luni mai târziu). Acest sunet insuportabil, mai ales pentru urechea (nu neapărat foarte muzicală) unui tânăr proaspăt absolvent de liceu, a trebuit să-l suport în fiecare dimineață la ora cinci, când suna deșteptarea (un fruntaș izbea puternic cu piciorul în rastel). La „chibrit" mă îmbrăcam și eram gata de atac: culesul porumbului de pe holdele patriei noastre dragi. Acest sunet terifiant avea totuși să fie o nimica toată pe lângă acela al gloanțelor, pe care aveam să-l suport nopți la rând, luând parte la evenimentele din iarna lui Decembrie ale aceluiași an. Parcă și acum, la treizeci de ani distanță, îl mai resimt: „altă Mărie, altă pălărie". Din păcate tot de tinichea!
„După ani și ani…", (ră)sună încă atât de melodic și plin de speranță un vers romantic al formației Compact, la vogă mai ales în vremea aceea, poate că unii dintre noi se mai întreabă: dar, în fond și la urma urmei, noi, oamenii, cine suntem? Cine sunt Eu, cel care nu sunt? Sunt, sau nu sunt? Altfel zis: ființă, ori neființă? Exist, ori ba! De ce sau pentru ce exist, dacă exist?
Dumnezeu e Cel ce este! Adică Cel fără de timp. Revelația de pe muntele Sinai „Eu sunt cel ce sunt" a fost înspăimântătoare pentru Moise (Ieșire 3, 14-15). Divinul „este" exprima atunci și exprimă și azi ființarea Ființei în afara timpului, sau faptul că timpul este circumscris de acesta, determinat de el. Timpul nostru, cu toate conjugările lui, curge din prezentul fără de timp al lui „este" în tipare istorice. Așa încât mă întreb: dacă doar Dumnezeu este, Eu cine sunt!?
Îmi e foarte clar că acest „este" divin este pentru mine o taină în care e cuprins timpul meu, ființarea mea, care, deși îmi pune limite, îmi determină veșnicia, pe care aș putea cumva să o traduc, folosindu-mă de vocabularul minții și rațiunii umane, într-un fel de prezent continuu conștient, pe care, spre deosebire de noi, animalul, pur și simplu, nu îl are. Animalul (animalitatea) nu poate spune: Eu sunt!
Înaintea unei asemenea rostiri, Moise cade cu fața la pământ. O fi și motivul pentru care ne înclinăm și noi respectuos capul unul în fața celuilalt atunci când îl sesizăm pe aproapele nostru ca ființă care este, și ne e indiferent atunci când constatăm contrariul? Cunoaștem foarte bine expresia: „pentru mine ești un nimic!"
Cel ce nu este, sau este doar în formă determinată, constrânsă în și de propria natură umană, adică însuși Moise, se pleacă înaintea Celui ce este, înaintea eternității, recunoscându-și, terifiat și desculț, micimea ființială. Moise este, sau mai precis e pe cale să devină Eul mântuitor al unui popor încătușat, îngrădit, neliber, ajuns aproape de agonia suferinței. Un popor care mai că și-a pierdut până și amintirea de sine! Abia atunci și abia de atunci va putea rosti Israeliteanul, egiptean prin adopție, devenit slugă a Celui ce este, și vorbind în numele Lui, înaintea poporului ales și a lui Faraon: Eu sunt Moise! Ne amintim că, un pic mai târziu, un alt Israelitean, dar de data asta Mântuitorul lumii, răspunzând unei întrebări existențiale, afirma cu putere: „Eu sunt".
Dar iată că un „este" divin se „agață" în istoria umană de un anonim și pământesc este, care a fost Moise înainte de mirabila sa chemare și devenire de pe munte, un este uman care se conjuga până atunci în termeni cât se poate de banali, trecut - prezent - viitor indeterminat (Moise cel care a ucis, a fugit din Egipt, s-a stabilit undeva în pustie, s-a căsătorit și, păstorind oile socrului său, se bucura de liniște la umbra obscurității). Însă, odată cu chemarea de pe munte, destinul lui Moise se împlinește, vizibil, ca menire. Timpului i se anulează parcă trecerea și devine și el un este continuu plin de puterea și prezența divinității, pecetluit de acum înainte de numele Celui ce este!
