Un împărat foarte puternic, care a trăit acum multe secole, și-a chemat fiica la căpătâi pentru că simțea cum i se apropie sfârșitul. Toți slujitorii erau de față în semn de devotament față de stăpânul lor. Împăratul se tânguia amarnic: “Vai, fiica mea, nu am nimic de preț ca să îți dăruiesc. Acum că îmi văd sfârșitul aproape, realizez cât de puțin valorează banii, sclavii câștigați din războaie, miile de supuși lingușitori, hainele de porfiră și mătase, coroana de aur, jilțul împărătesc și toate celelalte bijuterii, ospețele îmbelșugate, grădinile nesfârșit de întinse ale palatului. Ce îți voi lăsa eu ție, iubita mea fiică?”. “Plină de înțelepciune, fata a spus: “Tată, tu cu ce pleci acum? Vreau să-mi lași ceva ce să pot lua cu mine atunci când vei părăsi această lume”. Atunci împăratul, după câteva momente de meditație, i-a răspuns: “Plec cu credința nezdruncinată că dreptatea și omenia te fac un împărat bun, nu războaiele câștigate, nici întinderea imperiului tău”. “Tată, mergi împăcat”, îi răspunse fata. “Voi conduce acest imperiu cu dreptate și omenie, păstrând credința fermă că doar astfel voi deveni o împărăteasă bună. Iată, aceasta este adevărata moștenire pe care mi-o dai”.
