Spre Sinele acestei cărți ne îndreptăm efortul de receptare, cu aceeași bună-credință cu care a fost scrisă (se spune că paradigma ideală a receptării textului presupune ca cititorul să se asemene cu autorul), dezvăluindu-i, astfel, ideile înalte (cultura teologică sistematizată, evitând partizanate ideologic-doctrinare), conturând ceea ce autorul numește nu atât o retorică logică-argumentativă, ci o retorică a iubirii și speranței. Parcursul ideatic impresionant, rigoarea științifică a demersului, repertoriul exegetic nu exclud stările de afectivitate, de dialog interior. Astfel, cartea, propunându-ne cale, adevăr și viață sau restaurarea ființei umane prin transcendentul care coboară, deschide tărâmuri de trezire din “somnul dogmatic” al necredinței, prin ceea ce teologia numește contemporaneizarea Mântuitorului (ca adevărata variantă a apropierii de acesta). Cu atât mai mult cu cât omul modern (omul recent) e abrutizat, egoist, însingurat, încremenit în avalanșa propagandei, publicității, politicii, fariseismului și duplicitarismului, prins în obositoare prejudecăți, într-o lume a asimetriei, vidului valorilor, haosului, cinismului, turbulenței, narcisismului, cleptocrației (v. Andrei Marga, Societatea nesigură), când iau sfârșit marile narațiuni despre om, destin, existență, sublimul acestora fiind înlocuit de vulgaritate și povești efemere, principiile morale devenind ambigue, iar responsabilitatea individului “pulverizată și compromisă.” Într-un astfel de timp contradictoriu (era vidului) e nevoie de comunicare autentică și înțelepciune, astfel că Retorica divină, cercetarea și mărturisirea lui Ioan Jude, e avertisment, dar și purtătoare de grijă, construind trepte care să ne coboare la “cerul din noi” și trepte care să urce spre căutarea și cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea absolută, înlăturând rugina răului din om. Este o întreprindere temerară, între certitudini și îndoieli (efortul de a cunoaște firea și existența lui Dumnezeu nu e sortit eșecului?), o Golgota intelectuală ce implică caracterul și personalitatea celui care se încumetă s-o urmeze, făcând “ordine epistemologică” într-un domeniu atât de vulnerabil, dar în numele spiritului creștin adevărat, prin care omul nu este doar fire pasivă, cel care primește, ci “partener activ” ce tinde spre îndumnezeirea sa, conform Planului divin (a se vedea conceptul de teofinalitate).
Sunt oameni care trăiesc la întâmplare - cei mai mulți - scria Ernest Bernea în “Crist și condiția umană” - și alții care cercetează să descopere sâmburele de lumină care întreține lumea și viața. Aceștia din urmă au privirea cuprinzătoare și pasul sigur; călători prin vremuri, ei străbat încrezători minunata operă a creației dăruită nouă de Dumnezeu.
Prin Retorica divină, Ioan Jude e călătorul prin vremuri (vezi și Creștinismul între imanență și transcendență sau Religie și religiozitate de același autor), descoperind, printr-un impresionant fond cultural și sfințenia semnului crucii, sâmburele de lumină (bucuria luminii) care întreține lumea și viața.
