REGELE MIHAI ÎN TIMPUL GUVERNULUI MAREȘALULUI ANTONESCU

După mai multe aventuri amoroase, Prințul moștenitor Carol se căsătorește cu prințesa Elena a Greciei, în 10 martie 1920, la Atena. Carol era de fapt la a doua căsătorie, prima a fost cea cu Zizi Lambrino, căsătorie care cu greu a putut fi desfăcută, dar în urma căreia, în august 1919, s-a născut un fiu, Mircea. Pentru ca acesta să-și piardă dreptul de a face parte din familia regală, mama lui a fost recompensată cu o sumă mare de bani și alte valori materiale. Totuși, după moartea lui Carol, în urma unui proces ce a avut loc la Lisabona, 37,5% din averea acestuia i-a revenit lui Mircea Carol Lambrino, 37,5% lui Mihai I și 25% s-au dus spre Elena Lupescu. Regele Ferdinand și Regina Maria își doreau cu ardoare ca din această a doua căsătorie să se nască un băiat, care să fie garantul continuității familiei de Hohenzollern pe tronul României. Această dorință s-a împlinit. În ziua de 25 octombrie 1921, la Castelul Peleș din Sinaia, se grăbea să vadă lumina zilei, la numai 7 luni, prințișorul Mihai, viitorul rege Mihai I. Bunicul, Regele Ferdinand, dar mai ales Carol, s-au străduit să-i dea lui Mihai o educație cât mai aleasă și cât mai aproape de cea românească. Firea nestatornică a lui Carol a făcut ca în primii ani din copilărie de educația prințișorului să se ocupe mama acestuia, principesa Elena. În ceea ce-l privește pe Carol, contrar speranțelor ca prin această căsătorie „să-i fi venit mintea la cap", acesta nu a reușit să se încadreze în cerințele unei vieți responsabile, potrivite unui membru de familie regală. În anul 1925 a renunțat la tronul României pentru a-și continua povestea de iubire cu Elena Lupescu, obligându-l pe rege să instituie o regență, care urma să intre în drepturi după moartea sa, până la majoratul nepotului Mihai. Acest lucru s-a întâmplat mai repede decât putea crede cineva. Regele se stinge din viață pe 20 iulie 1927. Sub oblăduirea Guvernului condus de Ionel Brătianu, dirigența formată din Patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ghe. Buzdugan, și Principele Nicolae își intră în atibuții, iar Mihai I ocupă tronul la numai 5 ani și 9 luni. Sub un asemenea prim-ministru autoritar, rolul și putința tronului și al dirigenței regale nu putea fi decât unul infim. După 3 ani de „domnie", micuțul rege Mihai I a trebuit să se retragă și să-i facă loc tatălui său, Carol. Mihai I redevine principe moștenitor cu titlul onorific de „Mare Voievod de Alba Iulia". Carol revine clandestin în țară pe 6 iunie 1930. Când mama sa, Elena, îi spune lui Mihai că a sosit tatăl său, regele, acesta îi răspunde mirat „Cum să fie tăticul meu rege dacă eu sunt regele?". Din acest moment, educația lui Mihai este preluată complet de Carol. Mama sa, prințesa Elena, este obilgată să plece din țară, după o prealabilă înțelegere cu Carol, încheiată la 17 februarie 1932. A doua zi după sosirea în țară, Parlamentul hotărăște urcarea pe tronul țării a lui Carol al II-lea, care va conduce în mod nestingherit în ultima parte, chiar autoritar, România.Timp de 10 ani, Mihai, „Marele Voievod de Alba Iulia", intră în anonimat, tatăl său neintroducându-l în cunoașterea problemelor legate de relația Guvern-Tron. Mihai revine în față, dar rămâne în planul al doilea, în umbra Generalului Antonescu, în noaptea dinspre

4 spre 5 septembrie 1940. Este noaptea în care, sub presiunea evenimentelor, interne și externe, Carol renunță la tron, conducerea țării trecând-o în seama lui Antonescu, iar ca rege instalându-l pe Mihai I. Primul decret semnat de Regele Mihai I se referea la „Învestirea cu depline puteri pentru conducerea statului român a Generalului Antonescu" și la prerogativele rezervate regelui, care erau mai mult de protocol. Prin semnătura dată a deschis calea legală pentru guvernul autoritar al Generalului Antonescu. Era o perioadă grea pentru țara noastră, cu o Basarabie și o Bucovină de Nord furate și cu un Ardeal ciuntit. Rămași fără prieteni și fără speranțe, ne pregăteam să intrăm într-un război alături de cei care ne-au deposedat de o bună parte din pământul drag al țării. După doi ani de război, poporul, Antonescu și Regele și-au dat seama că soarta războiului înclina în defavoarea Germaniei și, deci, și a României. Clasa politică, într-un mod cu totul neunitar, începe să caute soluții pentru ieșirea țării din război. Trimișii Regelui, ai Opoziției și a lui Antonescu se întâlnesc la Cairo, Stockholm, Ankara și nu numai, cu reprezentanți ai puterilor aliate. Tratativele cu americanii și englezii sunt îngreunate prin faptul că noi eram în război cu aliatul lor principal, U.R.S.S.-ul. Rușii puneau condiții apăsătoare pentru a accepta armistițiul. Eram într-un mare impas, dar, totuși, negocierile continuau. În Canada, la Quebec, amercanii și englezii se gândesc să ușureze condițiile unui armistițiu, lucru care ar putea atrage mai multe țări spre aliați, desprinzâdu-se de Germania. Au hotărât să aplice această idee tuturor țărilor, mai puțin Germaniei, care, după cum spunea Churchill „Trebuie îngenunchiată". Începutul s-a făcut cu Italia, unde, la 25 iulie 1943, Mussolini este înlăturat după un model pe care se gândeau să-l aplice și românii. Puterile Aliate nu emiseseră încă o idee clară asupra modului cum se vor desfășura lucrurile după război, fapt ce îngreuna negocierile. Pentru aliați, părerile și pretențiile sovieticilor atârnau greu în demersurile lor. Încă din 1942, președintele american Roosevelt privea favorabil acțiunile rușilor, sprijinind politica lui I.V. Stalin față de Finlanda,Tările Baltice și față de întregul sud-est european, asigurându-se, în același timp, de libertatea ca Statele Unite să-și poată crea baze militare în zonele și punctele vitale pentru nevoile lor. La începutul anului 1943, analizând situația de pe întregul front rusesc, Mareșalul Antonescu hotărește începerea unor tratative pentru încheierea armistițiului cu aliații. În acest scop a trimis emisari la Ankara și Cairo. Aflând despre acest lucru, Molotov s-a iritat rău de tot, așa că, pe 25 octombrie 1943, printr-o scrisoare, îi cere ministrului de externe englez, Eden, „să nu îngăduie niciun fel de tratative cu românii". În total acord cu Molotov, Roosevelt afirma că pentru el era firesc „ca țările europene să sufere transformări profunde ca să se adapteze Rusiei". Toate aceste luări de poziții favorabile față de acțiunile sovieticilor erau făcute și cu scopul ca aceștia să nu se înțeleagă din nou cu germanii, așa cum o făcuseră în august 1939. În august 1943, Antonescu se întâlnește cu Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, discutând cu ei problema armistițiului, acceptând să se dea la o parte, dacă aliații ar dori discuții cu Opoziția. Între aliați se convenise ca orice discuție să se poarte în deplină cunoștință de cauză și să fie acceptată de cele 3 mari puteri: U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie, în condițiile unei capitulări necondiționate. În secret, Palatul Regal purta discuții la Stockholm cu Moscova fără nicio condiționare și garantare, așa cum „de fapt" cereau aliații. Acestea au stat la baza ofertei de discuții oficiale pe seama armistițiului, propuse de Kremlin, la 12 aprilie 1944. Departamentul de Stat American aprecia aceste oferte ca fiind „mai ales rusești… întemeiate… pe premiza că războiul cu România a fost treaba proprie a Rusiei". Condițiile propuse de ruși erau umilitoare. În speranța că va găsi la anglo-amercani sprijin pentru îndulcirea condițiilor propuse de ruși, Antonescu a întârziat cât a putut cu răspunsul la oferta rusească, așa că problema a rămas pentu un moment în suspans. În această perioadă, la palat se făceau pregătiri intense pentru înlocuirea Guvernului Antonescu. A fost completat colectivul celor care susțineau planurile regelui cu două nume noi, Generalul Ctin. Sănătescu și Colonelul Emilian Ionescu, oameni cu mare trecere în fața forțelor armate, care i-au fost de mare ajutor în realizarea actului de la 23 august 1944, după cum vom vedea într-un număr viitor al cotidianului „Cuvântul liber" din Târgu-Mureș.

 

Lasă un comentariu