Epidemiile au provocat ravagii în rândul umanității încă din cele mai vechi timpuri, schimbând, adesea, cursul istoriei și, uneori, marcând chiar sfârșitul unor întregi civilizații.
1. Epidemia preistorică (3000 î. Hr.)
În urmă cu aproximativ 5.000 de ani, o epidemie a șters de pe fața pământului o așezare preistorică din China. Cadavrele au fost adunate în interiorul unei case, căreia, apoi, i s-a dat foc. Nicio categorie de vârstă nu a scăpat, dovadă fiind faptul că în casa respectivă au fost descoperite schelete de copii, aolescenți, tineri și bătrâni. Situl arheologic se numește acum „Hamin Mangha" și este unul
dintre cele mai bine conservate situri preistorice din nord-estul Chinei. Studiul arheologic și antropologic indică faptul că epidemia a evoluat atât de repede și de crunt, încât n-a mai fost timp pentru înmormântări, iar locul respectiv n-a mai fost niciodată locuit. Din aproximativ aceeași perioadă datează o altă înmormântare în gropi comune, în locul numit Miaozigou, în nord-estul Chinei. Cele două descoperiri sugerează că întreaga regiune a fost devastată de epidemie.
Înainte de descoperirea lui Hamin Mangha, o altă înmormântare preistorică, tot în gropi comune - și care datează aproximativ aceeași perioadă - a avut loc pe un sit numit Miaozigou, în nord-estul Chinei. Împreună, aceste descoperiri sugerează că epidemia a distrus întreaga regiune.
2. Ciuma din Atena: 430 î. Hr.
În jurul anului 430 î. Hr., la scurt timp după izbucnirea unui război între Atena și Sparta, o epidemie a făcut ravagii, timp de 5 ani, în rândul populației din Atena. Se estimează că și-au pierdut viața circa 100.000 de oameni. Istoricul grec Tucidide (460-400 î. Hr.) a scris că „oameni sănătoși au fost cuprinși, brusc, de fierbințeli cumplite în zona capului, ochii li s-au înroșit și s-au inflamat, gâtul și limba au început să le sângereze, respirația le-a devenit urât mirositoare" (Richard Crawley - „Istoria poporului peloponesiac", London Dent, 1914).
Oamenii de știință cercetează și în prezent originea acestei epidemii, luând în considerare, ca ipoteze, febra tifoidă și Ebola.
Mulți cercetători consideră că supraaglomerația cauzată de război ar fi agravat epidemia și ar fi favorizat răspândirea ei. Armata Spartei era mai puternică, obligându-i pe atenieni să se refugieze în spatele unor fortificații numite „zidurile lungi", care le protejau orașul. În ciuda epidemiei, războiul a continuat, încheindu-se doar în anul 404 î.Hr., când Atena a fost forțată să capituleze în fața Spartei.
3. Ciuma Antonină: 165-180 d. Hr.
Când, după o campanie militară, soldații au revenit în Imperiul Roman, ei au adus mult mai mult decât „prada victoriei". Ciuma Antonină, despre care se crede că ar fi fost variola, a decimat armata și a ucis peste 5 milioane de oameni în întreg Imperiul Roman, a scris April Pudsey, lector de Istorie Romană la Universitatea Metropolitană din Manchester, într-un studiu publicat în volumul „Disability in Antiquity" (Routledge, 2017).
Mulți istorici cred că epidemia a fost adusă pentru prima dată în Imperiul Roman de soldații care se întorceau acasă după un război împotriva Parthiei. Epidemia a contribuit la sfârșitul Pax Romana (pacea romană), o perioadă cuprinsă între anii 27 î. Hr. și 180 d. Hr., când Roma atinsese apogeul puterii sale. După 180 d. Hr., instabilitatea a crescut pe tot cuprinsul Imperiului Roman, care s-a confruntat cu multe războaie civile și invazii ale grupurilor „barbare". Creștinismul s-a răspândit tot mai mult în perioada de după producerea ciumei.
4. Ciuma lui Ciprian: 250-271 d. Hr.
Numită după numele Sfântului Ciprian, episcop al Cartaginei (oraș din Tunisia), care a descris epidemia ca anunțând sfârșitul lumii, se estimează că Ciuma lui Ciprian a ucis, zilnic, numai la Roma, 5.000 de oameni. În 2014, arheologii din Luxor au descoperit ceea ce pare a fi o groapă comună în care au fost înmormântate victimele. Corpurile lor erau acoperite cu un strat gros de var (folosit, de-a lungul istoriei, ca dezinfectant). Arheologii au găsit trei cuptoare folosite la fabricarea varului, precum și rămășițele victimelor, arse într-un foc uriaș.
Experții nu sunt siguri ce boală a provocat epidemia. „Intestinele se goleau într-un flux continuu, sleindu-i pe oameni de puteri, iar o fierbințeală cumplită le umplea beregata cu răni sângerânde" a scris Ciprian, în latină, într-o lucrare numită „De mortalitate" (…).
5. Ciuma lui Iustinian: 541-542 d. Hr.
Imperiul Bizantin a fost devastat de ciuma bubonică, boală care a și marcat începutul declinului său. Ulterior, ciuma a reapărut periodic. Unele estimări sugerează că până la 10% din populația lumii a murit.
Ciuma poartă numele împăratului bizantin Justinian (care a domnit între 527 și 565 d. Hr.). Sub domnia sa, Imperiul Bizantin a atins cea mai mare suprafață, controlând un teritoriu care se întindea din Orientul Mijlociu până în Europa de Vest. Iustinian a construit o mare catedrală, cunoscută sub numele de Hagia Sophia („Sfânta Înțelepciune") în Constantinopol (azi, Istanbul), capitala imperiului. Iustinian s-a îmbolnăvit și el de ciumă, dar a supraviețuit; cu toate acestea, în urma ciumei, treptat, imperiul a pierdut din teritoriu.
6. Moartea Neagră: 1346-1353
„Moartea / Ciuma Neagră" a „călătorit" din Asia până în Europa, lăsând un adevărat dezastru în urma ei. Unele estimări sugerează că a eliminat peste jumătate din populația Europei. A fost cauzată de o tulpină a bacteriei Yersinia pestis (despre care se crede că nu mai există, în zilele noastre) și a fost răspândită de puricii de pe corpul rozătoarelor infectate. Trupurile victimelor au fost înmormântate în gropi comune.
Ciuma a schimbat cursul istoriei Europei. Din cauza numărului mare de morți, mâna de lucru a devenit tot mai greu de găsit, ceea ce a făcut ca lucrătorii să fie mai bine plătiți și a pus capăt iobăgiei, ca sistem economic în Europa. Studiile atestă că lucrătorii supraviețuitori au avut acces la carne și pâine de calitate superioară. Noua situație a contribuit și la dezvoltarea inovației tehnologice.
7. Epidemia de Cocoliztli: 1545-1548
Infecția care a provocat epidemia de cocoliztli a fost o formă de febră hemoragică virală care a ucis 15 milioane de locuitori din Mexic și America Centrală. În rândurile unei populații deja extenuate din cauza secetei extreme, boala s-a dovedit a fi catastrofală. „Cocoliztli" este cuvântul aztec pentru „dăunător".
Un studiu recent, ai cărui autori au examinat ADN-ul din scheletele victimelor, a relevat că acestea erau infectate cu o subspecie de Salmonella, cunoscută sub numele de S. paratyphi C, care cauzează febră enterică, o categorie care include febra tifoidă. Febra enterică presupune deshidratare și probleme gastro-intestinale, fiind, și în prezent, o amenințare majoră pentru sănătatea oamenilor.
8. Ciumele din America: secolul al XVI-lea
Ciumele americane reprezintă un grup de boli eurasiatice aduse în America de exploratorii europeni. Aceste boli, inclusiv variola, au contribuit la prăbușirea civilizațiilor aztecă și incașă. Unele estimări sugerează că 90% din populația indigenă din emisfera occidentală a fost ucisă.
Bolile „au ajutat" armata spaniolă condusă de Hernán Cortés să cucerească, în 1519, capitala aztecă Tenochtitlán, și o altă forță spaniolă condusă de Francisco Pizarro - să cucerească Imperiul incaș, în 1532. Spania a preluat teritoriile ambelor imperii. În ambele cazuri, armatele aztece și incașe au fost devastate de boală și nu au putut rezista forțelor spaniole. Când cetățenii Marii Britanii, Franței, Portugaliei și Olandei au început să exploreze, să cucerească și să populeze emisfera occidentală, ei au fost favorizați și de faptul că boala a redus mult puterea grupurilor indigene de a li se opune.
9. Marea Ciumă din Londra (1665-1666)
Ultimul mare focar al pandemiei „Moartea Neagră" din Marea Britanie a provocat un exod în masă, din Londra, condus de regele Charles al II-lea. Ciuma a început în aprilie 1665 și s-a răspândit rapid în lunile călduroase de vară. Puricii provenind de la rozătoarele infectate de ciumă au fost una dintre cauzele principale de transmitere. Până la sfârșitul ciumei, aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 15% din populația Londrei, au murit. Dar acesta nu a însemnat sfârșitul suferinței londonezilor. La 2 septembrie 1666, a izbucnit Marele Foc al Londrei, care a durat patru zile și a distrus o mare parte din oraș.
10. Marea Ciumă din Marsilia (1720-1723)
Consemnările istorice arată că Marea Ciumă din Marsilia a început atunci când vaporul „Grand-Saint-Antoine", încărcat cu marfă din estul Mediteranei, a acostat în portul francez. Deși vaporul a fost plasat în carantină, ciuma s-a răspândit în oraș, probabil, prin intermediul puricilor de pe rozătoarele infectate. În următorii 3 ani, 100.000 de oameni au murit în Marsilia și în împrejurimi. Se estimează că până la 30% din populația Marsiliei ar fi pierit. (sursa și foto - https://www.livescience.com/worst-epidemics-and-pandemic s-in-history.html
