Privesc înapoi, cu ochii minții, la multele decenii ce s-au scurs, gonite de alergarea neobosită și dureroasă a timpului. Doamne, cât de repede s-au dus! Parcă ar fi fost numai ieri întâmplarea - aș zice minunea! - care m-a transpus din brațele muțeniei în cele ale unui copil normal și sănătos. Și, totuși, au trecut 83 de ani!
Era primăvara anului 1938. O primăvară grăbită și frumoasă, cu grădinile satului înverzite și împodobite cu florile multicolore ale pomilor, prevestitoare ale unor roade bogate. Împlinisem de curând, în martie, 3 ani și încă nu slobozisem niciun cuvânt. Doar din când în când râdeam sau plângeam cine știe pentru ce, ori mai mormăiam ceva ce înțelegeam doar eu. Părinții și bunicii erau supărați foc! Aveau un singur băiat și acela era mut!
- Vorovește, mă, mutule!.. Vorovește!, striga bunica - mama bătrână, cum aveam să-i spun - cu care rămâneam, de obicei, acasă, venind spre mine cu mâna ridicată, când mergeam și arătam căldarea cu apă, semn că-mi era sete. Venea cu intenția de a mă lovi, însă rămânea cu mâna ridicată și cu ochii plini de lacrimi. Mă iubea prea mult... „Doamne, ce ți-am greșit de ne-ai pedepsit așa de rău?, Îl întreba ea pe Creator, cu privirea ridicată spre cer, făcându-și cruce.
Pe la sfârșitul lui martie a venit în sat renumitul medic Eugen Nicoară, din Reghin, cunoscut și iubit de toată românimea din jur, pentru înfăptuirile patriotice, dar și pentru sutele - poate miile! - de vieți salvate. A venit să le dea o mână de ajutor săcălenilor, care voiau să zidească o biserică nouă în locul bisericuței de lemn - astăzi important monument istoric - care devenise neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor. După Sfânta Liturghie, în timpul căreia a stat lângă dieci, la strană, și a cântat împreună cu ei, a fost invitat de părintele Romulus Todea la masă.
Acolo, la casa parohială, m-au dus părinții să mă „vadă" doctorul Nicoară, după ce, mai înainte, tata, aflând de venirea la Săcal a acestuia, l-a rugat pe părintele Todea să-i vorbească despre mine. După masă, doctorul a ieșit în curte, unde ne aflam noi. Glumind, bine dispus, dumnealui a încercat să vorbească cu mine. Nu a reușit. Mă ascundeam după rochia mamei și acolo rămâneam.
- Apoi copilul acesta nu vorbește fiindcă nu are limbă, zise el, la un moment dat. Așa-i că nu ai limbă?, m-a întrebat el. Vorbele sale mi-au atins, probabil, mândria mea. „Cum să nu am limbă?", mă voi fi întrebat eu, supărat. M-am întors repede spre el și am scos limba cât am putut de mult, să-i dovedesc că nu-i adevărat. Doctorul a început să râdă cu hohote.
- Dragii mei, le-a spus părinților, râzând, copilul acesta aude și înțelege, sunt convins, tot ce i se spune, așa că nu poate fi mut. Duceți-vă, liniștiți, acasă, iar într-o joi, când vii la Reghin (Joia era târgul săptămânal în piața mare a orașului, azi frumosul parc din centrul său. La „nașterea" lui am contribuit și noi, elevii fostei Școli Pedagogice Române, prin „muncă voluntară", în zilele marii și sfintei sărbători a Învierii Domnului, din 1952, dacă bine îmi aduc aminte), să aduci copilul la mine, la spital, să-i tai puțin sub limbă, s-o poată mișca mai ușor. Fiți liniștiți, copilul va vorbi.
Se apropiau Paștile. Era Duminica Floriilor, ziua onomastică a mamei. După Sfânta Liturghie au venit la noi, invitate, desigur, rudele mai apropiate. Venise și unchiul Mihai, fratele mai mic al tatei, tânăr doctor în științe juridice, judecător la Timișoara, și prietenul său din copilărie, sublocotenentul Relu Domnului, cum îi spunea lumea (Aurelian Stoica, viitor general al Armatei Române). Venise și Bebe, lăptarul, ajuns în Săcal cine știe de unde. Amenajase o lăptărie în care făcea telemea de oaie. În Săcal erau pe vremea aceea câteva mii de oi. Începând chiar de la sfârșitul lui ianuarie și până după Paști, când ieșeau oile la vărat, Bebe avea lapte destul. Tata, fiind unul dintre clienții săi, s-au împrietenit, probabil, și l-a invitat și pe el la onomastica mamei. Ținea în brațe un pachet, pe care l-a așezat pe masă și a început să dezvelească hârtia. A ieșit la iveală o foarte frumoasă cutie dreptunghiulară, din tablă, de culoare roșie. Avea pe fiecare latură chipul unei fetițe drăgălașe, cu o rochiță galbenă, încadrat într-un oval de culoare albastră. Erau culorile drapelului României.
Cum am văzut cutia am rămas cu privirile „lipite" de ea. Însă ea era, desigur, un cadou pentru sărbătorită.
Bebe însă, atent, știind marea supărare a părinților și bunicilor mei, s-a aplecat, m-a luat de după cap și m-a întrebat aproape în șoaptă:
- Așa că e frumoasă... Îți place?... Eu am dat din cap, în semn de aprobare.
- Să știi că e plină cu bomboane de ciocolată. Și sunt grozav de bune. Uite, dacă tu spui acum cuvântul „mamă", cutia aceasta frumoasă și plină cu bomboane foarte bune este a ta. Ce zici, spui „mamă"?
În casă se făcuse o liniște de biserică. Toți au rămas nemișcați, așteptând să vadă ce se va întâmpla. Și deodată, în liniștea aceea profundă, a răsunat glasul meu, strigând cât am putut de tare „mamă"! Bebe a luat cutia de pe masă cu ambele mâini, s-a întors spre mine și a insistat:
- Bravo, băiețelule! Ia spune acum, la fel de tare, și „tată", zise el, întinzând mâinile cu cutia spre mine.
- Tată, am strigat din nou, din toate puterile, prinzând cutia cu mânuțele și strângând-o la piept. Au izbucnit aplauzele, însoțite de lacrimile de bucurie ce brăzdau fețele celor prezenți. A urmat o petrecere de pomină, de parcă ar fi fost ziua mea, nu a mamei. Era doar un eveniment pe care familia îl aștepta de multă vreme.
Nu a mai fost devoie de doctorul Nicoară, să-mi taie sub limbă. Din acea Duminică a Floriilor am început să vorbesc normal, ca orice copil de vârsta mea. Cuvintele s-au adunat în adâncul ființei mele, iar eu aveam nevoie, probabil, de ceva care să mă determine să le eliberez, să le las libere, să-și ia zborul spre lume.
