„UN STEAG NU FÂLFÂIA ÎN AER ȘI O OASTE NU STĂTEA SUPT ARME..."

Distribuie pe:

Motto: „Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nicio silință pentru ca să ajungem acolo."

(Nicolae Iorga, București, 16 mai 1912)

Cineva m-a atenționat să nu mai scriu despre Istoria Neamului românesc. Consider că a cunoaște și a apăra Istoria Românilor este o datorie, ca și cunoșterea și apărarea Limbii Române, care, fie vorba între noi, se deteriorează pe zi ce trece, la aproape toate nivelurile. Nu voi renunța la principiile mele, de dragul lașilor, al turnătorilor, analfabeților și lingușitorilor de profesie (ca să mă exprim eufemistic). Știu că, în anul de grație 2020, din mileniul 3, a scrie despre trecut nu rezolvă traumele istoriei, dar oamenii au, nu doar dreptul, ci și obligația să știe ce s-a întâmplat, de unde vin și încotro ar trebui să privească. Minciunile călduțe sunt nocive.

În număr de șase, în perioada 1711-1812, Războaiele ruso-turce au însemnat o adevărată calamitate pentru poporul român. Dintr-o descriere a cronicarului Ioan Neculce, la 1736, aflăm că rușii jefuiseră atât de crunt Moldova, încât supraviețuitorii, refugiați în mănăstiri, mureau acum de foame. În mod paradoxal, salvarea a venit de la tătari, care au adus ceva grâu.

La 10 iulie 1774, se încheiase Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud, dar, încă din anii 1771-1772 și 1774-1775, rușii organizau, în întreaga Moldovă, recensăminte amănunțite, demonstrându-și evident intenția anexării. Iată însă că stipulările Tratatului, contrar pretențiilor acestora, care cereaau, pe lângă altele, cele două Principate Române (Moldova și Muntenia), s-au mărginit la a se ceda Imperiului Rus orașele Kerci și Enicale, în același context acordându-se tătarilor din Crimeea independență față de Turcia.

Prin Tratatul de Pace de la Kuciuc-Kainargi, Moldova și Muntenia, așadar, rămân sub suzeranitate turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de „control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești", aceasta constituind, de fapt, începutul protectoratului rusesc în Principate, protectorat care, prin consulii ruși de la Iași și București, va exercita un permanent amestec în afacerile interne românești.

Imperiul Austriac ocupă, la rându-i, teritorii din nordul Moldovei, pe care le va numi ulterior Bucovina, și le anexează ca provincie a Imperiului Austriac, la 1777. „În așa mod, două imperii vecine micșorează o națiune creștină, care, în curgerea secolelor, aproape singură ținuse piept lumii musulmane, în mersul ei, crescând spre inima Europei." (Surse: 1 Zamfir C. Arbure, „Basarabia în secolul XIX", București 1898; Petre P. Panaitescu, „Istoria românilor", București 1990.)

După războaie și păci succesive, în 1795, granițele Rusiei ajung la Nistru, pericolul pentru români devenind iminent.

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea „nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar „prevenirea intenției lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru". „Prezența lui Napoleon, în prim-planul politicii europene, relațiile sale uneori contradictorii cu țarul rus, Alexandru, au determinat scurte perioade de răgaz pentru expansionismul rusesc înspre Dunăre și mai departe.

Pe plan european, țarul cedează în fața lui Napoleon și are loc celebra întâlnire de la Tilsit, pe 25 iunie 1807, urmată de Tratatul de neagresiune. Angajându-se să nu mai intervină în Europa, unde recunoaște prioritatea francezilor, țarul primește mână liberă în privința Turciei. Tratatul avea și clauze secrete, Napoleon urmând să mijlocească o pace între ruși și turci, iar dacă, după trei luni de la un angajament față de acesta, sultanul nu se ținea de cuvânt, Imperiul Otoman urma să fie împărțit între împăratul francez și țarul rus."

„Napoleon îi scrie lui Alexandru, pe 2 februarie 1802, propunându-i un târg rușinos, care nu pune deloc la socoteală voința popoarelor: rușii ar fi urmat să cucerească și să anexeze Principatele Române, iar împăratul francez să facă același lucru cu Prusia și majoritatea posesiunilor acesteia. Cu timpul, «împărțelile» includ pretenții tot mai mari. Pe lângă Țările Române, Rusia își dorește acum și Serbia, și Bulgaria, și chiar visul lui Petru cel Mare: Constantinopolul, Bosforul, Dardanelele! Șirul tocmelilor continuă, în paralel, cu desfășurarea evenimentelor militare, destul de încetinite, pentru că Rusia se angajase într-un război cu Suedia, iar Turcia avea probleme interne.

La 15 aprilie 1810, Rusia își anunță intenția de a încorpora ambele Principate Române, prezentând și un proiect de organizare administrativă: ele urmau să fie împărțite în patru gubernii - Basarabia, Moldova, Oltenia și Muntenia. Inițial, marele vizir se arată dispus să cedeze rușilor Moldova, până la Siret. Sultanul, care tot mai spera într-un ajutor francez, acceptă ca hotar doar Prutul, fără a ceda însă partea de sud a Basarabiei. Tocmelile asupra pământului românesc vor continua cu înverșunare, rușii insistând asupra graniței la Siret, iar turcii cedând, treptat, în problema sudului Basarabiei și a localităților fortificate, Cetatea Albă, Ismail și Chilia.

Negocierile se mută în capitala Munteniei, fiind găzduite în Hanul lui Manuc, un armean bogat, care era agent secret al rușilor și a căutat mereu să favorizeze uneltirile acestora. Pe 22 martie 1812, țarul îi permite lui Kutuzov să accepte linia Prutului, insistând însă asupra unor mari despăgubiri bănești pentru renunțarea la Muntenia și restul Moldovei."

La cele de mai sus se adaugă alte intrigi, și mai murdare. Iată cum le prezintă, cu rezervele de rigoare, istoricul Alexandru V. Boldur în lucrarea sa, „Istoria Basarabiei": „În literatura istorică exista o bănuială de trădare a intereselor turcești, din partea fraților Dimitrie și Panait Moruzi, decapitați de turci, bazată pe faptul că primului dintre ei i s-a dat de către țar o moșie în Basarabia, în valoare de 100.000 lei (aur), că în averea lui s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15.000 piaștri, și că, în sfârșit, fratele lui, Panait, a ținut neînmânată curții turcești o scrisoare a lui Napoleon, prin care împăratul francez îl sfătuia pe sultan să nu facă pace cu niciun preț".

Pacea s-a făcut, turcul a plătit, dar cu pământ românesc.

Au trecut mai mult de două secole de la rușinosul Tratat de la București, semnat la 16/28 mai 1812, în Hanul lui Manuc - două sute de ani de la raptul Basarabiei de către ruși.

„Cedarea de către Imperiul Otoman a părții de Răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare și a dreptului internațional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc, semnatar al Păcii de la București, avea să fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru țarul Alexandru I, semnarea Tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, el ratificând Tratatul numai cu o zi înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman, înfrânt, a încetat să mai fie aliatul Franței." Tratatul de Pace avea 16 articole publice și două articole secrete.

Mai puternic decât oricând răsună astăzi cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Fără conștiință era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante, de a cuprinde și exprima toate amintirile, toate speranțele, tot dreptul, toată mândria și onoarea unui popor. (...) Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci țerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare și decât a boierilor setoși de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în ființa lui și-l distrug. Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veșnică."

Așa să fie!... Speranța moare ultima.

 

 

Lasă un comentariu