PRIVIND ÎN URMĂ, CU VIITORUL ÎN FAȚĂ!

Un studiu, fie el chiar și sumar, asupra evoluției omenirii în decursul existenței sale de peste 600.000 de ani, cum ne asigură istoricii, ne poate oferi indicii prețioase nu numai cu privire la ce a fost, ci și la ce va urma. Dacă omului i-au trebuit cel puțin 100.000 de generații pentru a trece de la homo habilis (creatorul uneltelor din piatră) la homo sapiens (cel de azi) și a atins nivelul de inteligență specific nouă abia acum 20.000-30.000 de ani, este evident că mult timp i-a fost necesar acestuia să devină omul zilelor noastre. Cercetându-i evoluția extrem de înceată și sinuoasă în vremurile de demult, constatăm că acesta a urcat primele trepte ale civilizației prin el însuși, și dacă avem în vedere că lui i-au trebuit într-un anumit punct al evoluției nu mai puțin de 100.000 de ani pentru a-și “buchisi” banala piatră pe care a reușit să o transforme, în cele din urmă, în câteva unelte utile: cuțite, pumnale, topoare, dălți, sape, ne dăm seama cât de greu i-a fost acestuia să se poată desprinde de lumea animală și să găsească calea spre condiția sa ulterioară. Savanții sunt de părere că socializarea acestuia în grupuri a constituit momentul crucial care i-a marcat hotărâtor evoluția, dat fiind faptul că numai punerea cap la cap a fiecărui strop al experienței individuale și colective a făcut posibil progresul. Progres care a însemnat pași greoi și mărunți într-un interval extrem de mare și pe arii foarte restrânse. Doar așa vom putea înțelege cum civilizația de pe Tigru și Eufrat, din podișurile Iranului și Turciei, din Egipt, s-a răspândit în Europa de sud și de nord, aflată la doi pași, abia după 3.000-4.000 de ani.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile cu evoluția noastră vă propun un mic artificiu, transformând timpul în distanță, asemuind cei 600.000 de ani de care vorbesc savanții cu distanța de 60 km dintre Sovata și Târgu-Mureș. În acest fel, un km reprezintă 10.000 de ani, iar un metru 10 ani. Dacă avem în vedere tot spusele acestora, cum că omului “i-a venit mintea la cap” abia cu 20.000-30.000 de ani în urmă, când a început să facă progrese, constatăm că parcursul acestuia prin natură și istorie este de-a dreptul dezolant și chiar umilitor. Prea mult a trebuit să alerge el prin hățișuri, prin crânguri și păduri virgine, prin mijlocul sălbăticiei, expunându-se tuturor vicisitudinilor, ca abia la kilometri 58-59, din cei 60 km parcurși pe itinerariul ales simbolic Sovata - Târgu-Mureș, adică acum 20.000-30.000 de ani, să lase ceva urme ale existenței sale și doar la 200

de metri depărtare de intrarea în Târgu-Mureș (echivalentul în timp a 2.000 de ani - vezi Biblia), să avem semne mai consistente.

Dar nici de atunci încoace lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Antichitatea și Evul mediu au fost etape destul de greoaie pe scena evoluției sale, cu acumulări relativ mici, cu urcușuri și coborâșuri aproape în egală măsură.

Să fie, oare, capitalismul acel mediu prielnic care a permis omului să rupă ritmul, să accelereze înaintarea într-o manieră de-a dreptul spectaculoasă? Posibil da, dacă avem în vedere că marile descoperiri în domeniul tehnicii care au revoluționat lumea și viața (inventarea motorului, a locomotivei cu aburi, a strungului etc.) au avut loc în intervalul 1600-1700 al erei noastre, și după, tocmai când capitalismul își închega existența, iar minunile acestea se petreceau doar în acele zone ale globului și în acele țări unde el se consolidase. De altfel, tot capitalismului îi putem atribui și cel de-al doilea salt al civilizației, mult mai aproape de noi și în zilele noastre, marcat de era calculatoarelor și noua revoluție tehnico-științifică care de o jumătate de secol ne pune într-un raport cu totul nou cu viața și natura, facilitându-ne accesul la cunoaștere fără precedent.

Dacă beneficiarii revoluției industriale de acum 2-3 secole au privit cu mult optimism viitorul ce-și deschidea larg porțile pentru oportunitățile de viață oferite de progresul tehnic (trenul, autoturismul, avionul, telefonul etc.), contemporanii revoluției informaționale și tehnico-științifice de azi au motive de îngrijorare pentru răul pe care același progres amplificat ar putea să ni-l aducă, dacă el va continua în același ritm și într-o formă necontrolată. Această dezvoltare explozivă, exponențială, a civilizației într-un timp atât de scurt, după traiectoria aproape pe verticală a supersonicului desprins de la sol, nu poate să nu producă acel rău de înălțime specific unei asemenea decolări în forță, chiar dacă unele deprinderi de acest fel le avem.

Studiindu-i parcursul pe etape, disproporțiile sunt evidente și, ca atare, explozia de civilizație pe care o trăim nu poate fi decât o abatere atipică, exagerată de la drumul firesc al omului în viață. Dintr-un umil supus naturii el devine dintr-odată mai mult decât egalul ei. Dacă faptul nu este adevărat, cel puțin așa ni-l închipuim noi.

Nu știm dacă este un dar otrăvit sau nu, dar se pare că omului i-au fost puse deodată prea multe în brațe, fără a fi și pregătit îndeajuns pentru acest cadou. Răul cel mare este că văzându-se peste noapte atât de împlinit, nu știe ce să mai facă cu atâtea avantaje și prosperitate și nici cum și cui să le împartă. De aici atâta inegalitate și sărăcie. Dacă cu o sută de ani în urmă ieșea pe poarta fabricii americane primul autoturism Ford, acum suratele lui se realizează într-un număr și o gamă atât de mare încât nici pe trotuar nu mai avem loc de ele. Dacă la acestea se adaugă trenurile de mare

viteză, avioanele superdotate tehnic, calculatoarele cu internetul, telefoanele mobile ultrasofisticate, camerele de luat vederi, autostrăzile etc. avem imaginea prea-plinului de care beneficiem, dând impresia că ne aflăm într-o lume a irealului pentru care, trebuie să recunoaștem, nu suntem suficient de pregătiți. Tehnica și tehnologia ne-au cam luat-o serios înainte fără a dispune de cunoștințele necesare pentru le stăpâni, iar teama de a le scăpa de sub control ne domină. De aici și întrebarea dacă nu cumva în evoluția noastră ar trebui să o lăsăm mai moale, sau să schimbăm serios macazul, adică unele direcții. Bunăoară, de ce ne mai trebuie înarmare, când pe planetă sunt atâtea lucruri de rezolvat? De ce trebuie să ne jucăm de-a cercetarea cu coronaviruși sau alți viruși când știm că-i putem scăpa de sub control etc.? Viteza prea mare programată înaintării nu ne va duce oare prea devreme spre o destinație finală pe care nu numai că nu o cunoaștem, dar s-ar putea nici să nu o dorim? Iar dacă o vom duce tot așa cu iureșul dezvoltării, oare cât ne va ține cureaua și unde vom ajunge în cele din urmă, dat fiind faptul că suntem copleșiți de tehnica pe care deja o avem?

De altfel, în ultima perioadă apar tot mai multe critici cu privire la drumul dezvoltării parcurse, constatând de fapt că unele lucruri le-am făcut prost, iar altele nici nu trebuia să le facem. Ne-am umplut de plastic de care nu știm cum să mai scăpăm. E-urile ne otrăvesc mâncarea, erbicidele și pesticidele, de asemenea. Carbogazoasele sunt derivate ale apei contrafăcute, deci toxice și ele. Pământul e poluat, apele, și ele, atmosfera e poluată. Nimic ce ne înconjoară nu mai e cum a fost, totul pare viciat și aceasta numai și numai din vina omului care a sfidat natura, crezându-se la un moment dat deasupra ei, stăpânul ei.

Iată însă că efectul de bumerang îl simțim prin toți porii. Noi și noi boli au început să-și facă simțită prezența, iar surprinzătorul coronavirus ne dovedește cât de vulnerabili suntem în fața minusculilor viruși care ne pândesc. Așa-zisele boli ale poluării, depresiile ne bat la ușă, disperarea e pe noi, medicamentele luate cu pumnul nu ne mai ajută nici ele, iar calitatea vieții a început să o ia serios la vale. Nici chiar faptul că avem ce îmbrăca și ce pune îndestulător pe masă nu ne mai satisface. Totul este fad, artificial. Nu știm încă ce efect va avea asupra sănătății noastre radiațiile și undele telefoanelor mobile, ale celorlalte surse de comunicații, de care omul de azi a devenit tot mai dependent. Concluzia este că prea ne-am grăbit, prea ne-am entuziasmat atunci când am ales calea, ca să constatăm ulterior că majoritatea din ceea ce am realizat prin forțe proprii și abatere de la natură s-a întors împotriva noastră.

Soluția este una singură: reîntoarcerea la natură cu care avem obligația de a încheia un pact de fidelitate. Aceasta în primul rând în interesul speciei umane, gata să se ducă pe copcă dacă nu se va trezi până la urmă că trebuie să-și aibă singură de grijă.

Dotat cu rațiune și inteligență, pe care și le-a dobândit cu atâta trudă în decursul existenței sale de sute de ori multimilenare, omul modern ar trebui să ia aminte la toate acestea.

Întorcându-ne la capitalism ca societate, tare ne este teamă că el conține în genomul său scânteia autodistrugerii. Lucrul acesta se poate produce de fapt, și azi și mâine, adică în fiecare zi, dacă avem în vedere arsenalul militar atât de diversificat, de la arme la tot felul de viruși, acumulat și stocat. De aceea guvernele țărilor generatoare de progres științific ar trebui să analizeze cu mai multă responsabilitate aspectele dezvoltării calate mai mult pe profit și câștiguri și trecerea lor pe principiul slujirii umanității. Adică mult mai mare efort pentru educație și sănătate, pentru moralitate, pentru o alimentație sănătoasă, pentru sănătatea noastră a fiecăruia, a Planetei. Dacă Andre Malraux aprecia că “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, cum va trebui să fie celelalte secole pentru ca omenirea să existe în continuare?

 

 

 

Lasă un comentariu