BÂLBELE AUTORITĂŢILOR ŞI SPAIMA PENTRU ZIUA DE MÂINE!

Distribuie pe:

Au trecut Sfintele Sărbători şi se pare că spaima de Coronavirus s-a mai atenuat. Sunt ţări din Uniunea Europeană care au dat dezlegare la unele activităţi economice, mai ales în Germania, unde sute de muncitori agricoli sezonieri din România participă la recoltat de sparanghel şi căpşuni. La noi situaţia din economie a rămas incertă datorită bâlbelor manifestate de autorităţi. Practic am ajuns într-o situaţie confuză, în care nu reuşeşti să mai înţelegi mare lucru. În plus, mai vin şi televiziunile cu diverse manipulări, cu ştiri de senzaţie, nemaivorbind de sumedenia de informaţii aiurite de pe Facebook. Singurul aspect demn de remarcat este izolarea impusă cetăţenilor prin ordonanţele militare. Lumea a înţeles şi rămâne acasă, doar rromii sunt mai noncomformişti şi o iau razna din când în când, nemulţumiţi că li s-a îngrădit libertatea. Cei care au rămas acasă nu sunt dispuşi să muncească în agricultura din ţară, fiind în aşteptarea ajutorului social şi alocaţiei pentru copii .

Nu cunosc situaţia din agricultura altor judeţe, în schimb, am văzut la noi în judeţ, prin puţinele deplasări pe care am reuşit să le fac, că agricultorii mureşeni îşi văd de treburi şi exploataţiile agricole înfiinţate pe suprafeţe mari, dar şi la micii fermieri, lucrările agricole de înfiinţare sau de întreţinere a culturilor agricole sunt executate la zi, cum s-ar spune ,,ca la cartea de agrotehnică”. La fel în grădinile de lângă casă, peste tot se vede mână de gospodar. Cu adeverinţă că sunt apicultor şi deţin o vatră de stupină, sunt obligat să mă deplasez frecvent pentru lucrări, obligat să le fac în această perioadă în vederea culesului la pomii fructiferi, rapiţă, iar luna mai, la salcâm. Mă întristez când văd că marea majoritate a celor care mai practică agricultura sunt persoane în vârstă.

Zilele trecute m-am întâlnit cu un coleg de şcoală agricolă, ing. Varga Istvan, din satul Cund, comuna Bahnea, un vrednic fermier în vârstă de şaptezeci de ani. La marginea drumului, respectând distanţa impusă, fără să ne dăm mâna, am purtat o discuţie despre starea noastră de agricultori bătrâni, bucuroşi că ne-am întâlnit să mai schimbăm câteva vorbe. După ce i-am povestit de osteneala mare în stupină, despre durerile de spate de prea mult ridicat, dar fericit că sunt lăsat de autorităţi să lucrez în livadă şi la albine, l-am ascultat vorbind cu pasiune despre munca în fermă, despre faptul că toată ziua a lucrat pe tractor şi acum, seara, cu declaraţia de rigoare scrisă de mână, merge în satul vecin să caute un veterinar.

Bunul meu coleg şi prieten avea palmele aspre, cu bătături, şi era fericit că are o fermă cu 50 de vaci cu lapte, că a reuşit să lucreze la timp terenul arabil şi păşunea. Fiind amândoi osteniţi de prea multă muncă nu ne-am întins la vorbă şi la despărţire, în glumă, l-am întrebat: „Măi frate, dacă pe noi, ăştia, peste 65 de ani, ne închid sfătoşii de doctori şi politicieni la azil, cine mai lucrează în locul nostru? Nu mi-a răspuns, a plecat râzând să-şi rezolve treburile.

Gluma îi glumă, dar te poţi aştepta la orice năzdrăvănie din partea unor „eroi”. Seara, mi-am adus aminte despre o poveste despre bătrâni relatată de Prea Cucernicul părinte Protopop Gheorghe Şincan, în una din cărţile domniei sale. Se spune că un om avea un singur fiu. Acesta s-a căsătorit cu o femeie frumoasă, iar la un moment dat, după câţiva ani femeia a început să-i spună soţului că nu-l mai suportă pe bătrân, să facă ce ştie el şi să-l ducă undeva cât mai departe. Sătul de certurile cu femeia sa, băiatul i-a spus într-o zi tatălui că trebuie să se despartă, să-l ducă la un azil, că nu mai are linişte cu soţia. Bătrânul şi-a privit fiul cu tristeţe şi i-a spus că este de acord, cu o singură rugăminte, să-l însoţească până în vârful dealului, la cruce, pe drumul ce duce la oraş, fiindcă de acolo se va descurca. A doua zi au pornit pe drumul spre oraş şi la răscruce, în dreptul crucii s-au a oprit. „Să-mi spui, totuşi, de ce mi-ai cerut să te însoţesc numai până aici?”, şi-a întrebat tatăl. Acesta la privit trist şi i-a răspuns. „Acum douăzeci de ani, până aici mi-am condus şi eu tatăl,  când ne-am despărţit.”

Auzind această mărturisire fiul şi-a îmbrăţişat tatăl, şi-a cerut iertare şi s-au întors acasă împreună… Concluziile la trageţi dumneavoastră.

Să-mi fie cu iertare, dar cu atâta manipulare şi bâlbe din partea autorităţilor, nici nu-i de mirare că am ajuns în situaţia actuală, de nesiguranţă şi spaimă pentru ziua de mâine!

Lasă un comentariu