• „Toți oamenii răzbună mai curând jignirile ce li se aduc lor decât pe cele ce i se aduc lui Dumnezeu".
Jan Hus (1369-1415), teolog reformator ceh, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. El a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale. A studiat la Universitatea din Praga, absolvind studiul universitar cu gradul „Magister Artium". Ajunge decanul Facultății de Filosofie, mai târziu ajunge rector, predând filosofia și teologia. A predicat ca preot, criticând lăcomia și viața de desfrâu a clerului catolic, proprietățile și avuțiile lumești, a militat pentru libertatea gândirii, recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă în credința creștină. Nu a acceptat teza conform căreia Papa nu greșește (ar fi infailibil). Contribuie la traducerea Bibliei și a Vechiului Testament în 1413. Condamnă cruciadele și „bulele papale". Pentru ideile sale la care nu a dorit să renunțe în nici un fel, în data de 6 iulie 1415 a fost ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenușa fiindu-i împrăștiată în Rin. Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419-1436). Scrie prietenilor de rămas bun: „Mă bucură faptul că acuzatorii mei au trebuit să citească cărțile mele (în speranța că vor găsi ceva necurat), mai sârguincios decât Sfânta Scriptură".
***
• „Poporul român are în ființa sa o adevărată vocație de pace. La noi nu se cunosc războaie de asuprire și nedreptățire a altora, ci numai războaie de apărare a ființei naționale, a gliei străbune și a credinței celei drepte, moștenită din neam în neam. Noi am primit evanghelia păcii în zorii nașterii ca popor și ne-am călăuzit după ea toată istoria noastră. Firea românului s-a modelat după preceptele evangheliei, trăite intens de către înaintașii noștri. De aceea, românul este un om de pace, prietenos, este generos și darnic, bunătatea și ospitalitatea lui devenind proverbiale. Deși istoria ne-a fost destul de vitregă, totuși am reușit să ne păstrăm ființa și unitatea, legate de glia în care ne-am născut, ca și credința care ne-a fost totdeauna scut și nădejde".
Emilian Birdaș (1921-1996), născut în Maramureșul istoric, în localitatea Rohia, primind la botez numele de Ioan. A intrat de tânăr la Mănăstirea Rohia (1953), fiind tuns în monahism cu numele de Emilian. Mai târziu a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah. Și-a început studiile la seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica în anul 1936, dar le-a întrerupt din cauza ocupației Transilvaniei de Nord de hortiști. A slujit o perioadă ca administrator parohial în unele parohii din jurul Rohiei și în jurul Mănăstirii „Sf. Ilie" din Toplița (1942-1944). Și-a reluat apoi studiile la Seminariile „Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea și „Nifon mitropolitul" din București și la Institutul Teologic Universitar din București (1948-1952). În timpul studiilor a fost hirotesit protosinghel, funcționând un timp ca preot la Mănăstirea Călugăra - Oravița, stareț al Mănăstirii „Martirii Neamului" din Baia de Arieș, apoi ca responsabil al internatului școlii de cântăreți de la Mănăstirea „Radu Vodă" din București. După absolvirea facultății este numit ca preot slujitor la „Catedrala Patriarhală" București, apoi devine vicar administrativ la Episcopia Romanului și Hușilor. În anul 1958 devine preot paroh al Catedralei din Alba Iulia, unde la acel moment nu era episcopie. În 1973 arhimandritul Emilian Birdaș a fost ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de „Rășinăreanul", ocupându-se de problemele pastoral-misionare din Harghita, Covasna și Mureș. La 25 ianuarie 1976 a fost instalat ca episcop în „Catedrala Reîntregirii" din Alba Iulia, unde a păstorit până în anul 1990. Ca episcop, s-a ocupat de restaurarea unor monumente istorice, de ridicarea a numeroase biserici și pictarea lor. În timp ce în alte eparhii se demolau bisericile, acesta s-a opus cu vehemență distrugerii acestora, pilduitoare în acest sens fiind salvarea bisericii „Sf. Nicolae" din Miercurea Ciuc. A contribuit la reconstruirea din temelii a unui număr de 72 de biserici ortodoxe și repararea altor sute de lăcașuri de cult. În anul 1990 a fost înscăunat ca arhiereu vicar al Episcopiei Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, iar în anul 1994 a fost ales ca episcop al reînființatei episcopii de Caransebeș. Aici a început construcția catedralei episcopale și a reluat tipărirea Foii Diecezane și Calendarului Românului. A publicat studii de teologie și istorie, predici, articole. A editat „Îndreptarul ortodox", „Cartea de rugăciuni", volumul „Biserici de lemn - monumente istorice din Episcopia de Alba Iulia", a reeditat „Noul Testament de la Bălgrad din 1648" și „Bucoavna de la Alba Iulia din 1699". La 10 noiembrie 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
***
• „De multe ori, neștiind să deosebim lucrurile bune de cele rele, cădem pradă iluziilor trimise de diavol".
Casian Romanul (360-435), unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii și monahismului creștin din sec. IV și V, fiind cinstit ca sfânt părinte al bisericii creștine, atât ortodoxă, cât și catolică. O perioadă de cinci ani a viețuit la Ierusalim (380-385). Merge pe urmele Sfinților Treierarhi, a sfinților Antonie și Pahomie. În literatura bisericească a folosit și introdus în occident patericul, adică disciplina literară în care ideile principale ale vieții monahale sunt îmbrățișate prin convorbiri sau discursuri reale ori imaginare rostite de către părinții de seamă ai bisericii din Orient. Moare la mănăstirea sa din Marsilia unde este și canonizat în sec. V, fiind omenit pe 23 iulie.
...........
P.S. „Preoția fără suferința pentru Hristos este numai o carieră, nicidecum o misiune, care este cu totul altceva" (II, Timotei, 3, 12).
