Criza migrației din 2015 s-a transformat rapid într-o criză politică importantă, cu putere explozivă ridicată, deoarece existau premise politice extrem de puternice.
În multe țări europene, partidele radicale, anti-imigrare, se aflau într-o evidentă ascensiune, capitalizând politic nemulțumirile unor categorii ale populației relative la pierderea unor atribute ale suveranității naționale, prin implementarea unor directive europene în dauna autorității politice și legislative naționale.
Amploarea aplicării principiului liberei circulații a forței de muncă a determinat ca mișcările masive de populație în interiorul Uniunii Europene să nu poată fi considerate un fenomen conjunctural. Ele apar ca una dintre cele mai profunde caracteristici ale etapei de după 2005. Departe de a fi un fenomen marginal, mișcările de oameni în cadrul Uniunii au contribuit la destabilizarea demografică, dar și a pieței muncii atât din țările de origine, cât și din țările de destinație.
Unul dintre materialele considerate de referință de către analiza academică arată că: “Între 2004 și 2014, se poate estima că în jur de 4 milioane de oameni s-au mutat de la Est la Vest, în zona europeană, devenind astfel rezidenți ai unui alt stat membru al Uniunii Europene. Printre ei, există aproximativ 535.000 de polonezi în Regatul Unit și 839.000 de români în Spania.”
Structura valului migrator este în cea mai mare parte reprezentată de persoane cu venituri mici sau nesigure în țările de origine, dar și de o populație înalt calificată, tentată de condițiile de viață oferite de nivelul mai înalt de civilizație al țărilor din occidentul european.
Deși generos și politically correct, principiul liberei circulații a factorilor de producție (capital, forță de muncă) pe teritoriul Uniunii Europene reprezintă ceea ce unii cercetători au denumit “o șmecherie politică” (“political trickery”).
De ce acest principiu este învinuit de “trickery”?
Pentru că, spun autorii citați, după anul 2000 libera circulație a capitalului și a forței de muncă apare ca una dintre cele mai importante supape de siguranță pe care le mai putea folosi Uniunea Europeană pentru a-și păstra capacitatea de menținere a nivelului de trai ridicat în țările din nucleul dur al Uniunii.
Uniunea Europeană s-a caracterizat printr-un “triunghi magic” sinergic între creșterea economică, stabilitatea macroeconomică și
statul bunăstării. Ratele ridicate de creștere au asigurat stabilitatea sistemului economic și a celui de protecție socială, contribuind astfel la diminuarea compromisului dintre eficiența economică și echitatea socială. “Triunghiul magic” a început să se destrame în jurul anilor 2000-2005, ca urmare a schimbărilor tehnologice și demografice globale. Efectele acestora s-au reflectat în încetinirea ratei de creștere, în sporirea instabilității macroeconomice și în creșterea costurilor de funcționare ale statului bunăstării.
Libera circulație a dat posibilitatea delocalizării facile a capitalului din țările dezvoltate ale Uniunii spre cele mai puțin dezvoltate, aderate după anul 2005, în căutarea unui mediu mai prielnic valorificării capitalului investit. În același timp, libera circulație a forței de muncă a permis un transfer masiv de valoare adăugată din țările mai puțin dezvoltate spre cele mai dezvoltate, prin migrarea spre acestea a unei forțe de muncă “low cost”.
Nu putem exclude din analiză chiar ipoteza admiterii rolului hotărâtor pe care principiul liberei circulații a forței de muncă s-ar fi putut să-l aibă în decizia pe care elita politică a Uniunii Europene a luat-o, de începere a procesului de aderare a fostelor țări comuniste încă din 2005 și, mai ales, în decizia de acceptare a aderării imediat în 2007 a două țări pe care, oficial, le considera nepregătite pentru aderare și necompatibile cu principiile economiei de piață funcționale, dar probabil erau cele mai ieftine furnizoare de forță de muncă.
Aceste țări au fost România și Bulgaria.
Această ipoteză ne conduce la concluzia conform căreia Uniunea Europeană avea nevoie stringentă de un aport masiv de forță de muncă “importată de bunăvoie” și fără probleme prin ușa deschisă de principiul liberei circulații a forței de muncă.
Dacă înlăturarea tarifelor vamale a facilitat comerțul intracomunitar de mărfuri, libera circulație a facilitat migrarea forței de muncă activă spre economiile din Vestul și Sudul european.
Nu greșim dacă spunem că principiul liberei circulații a forței de muncă este unul din elementele reale care contribuie la menținerea decalajelor de dezvoltare între țările membre, în pofida declarațiilor elitei politice europene, care propovăduiește nevoia și dorința apropierii nivelurilor de dezvoltare dintre țările membre.
Esența acestui fenomen îl constituie transferul de valoare adăugată din țările mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene spre țările dezvoltate ale acesteia. Este un transfer cu beneficiul net pentru cele dezvoltate și cu pierdere netă pentru cele mai puțin dezvoltate.
De ce este un beneficiu net?
* Pentru că aduce pe piața forței de muncă interne muncitori în care s-a investit pentru educația și calificarea lor (pe diferite grade și stadii) de către altă țară, ceea ce înseamnă preluarea efectului investiției dintr-o țară în altă țară.
* Pentru că forța de muncă importată produce valoare adăugată pentru țara de destinație și contribuie la bugetul acesteia prin plata de impozite și taxe.
* Pentru că muncitorii veniți în țara de destinație alimentează cererea internă de produse de consum, de servicii sanitare, culturale, de transport, școlare, de imobiliar și de asigurări, ceea ce conduce la crearea de locuri de muncă și la creștere economică.
* Pentru că modifică scara socio-profesională a joburilor prin faptul că preiau activitățile cu nivel scăzut de calificare și statut social inferior, permițând forței de muncă locale orientarea spre nivelele superioare de calificare, salarizare și statut social.
* Pentru că din ce în ce mai mult contribuie la ameliorarea efectelor crizei demografice existente în unele țări de destinație, prin naturalizarea lor și a copiilor lor.
* Pentru că, în urma naturalizării și a fixării definitive în țara de destinație, contribuie la susținerea fondurilor de pensii și de asigurări ale acelei țări.
Nu am fi corecți dacă nu am echilibra acest tablou cu aportul migrației românești, prin sumele trimise în țară familiilor.
Sumele trimise de românii din diaspora, majoritatea plecați la muncă în afara granițelor României, sunt de aproape 4,3 miliarde de dolari, potrivit datelor Băncii Mondiale. Raportat la PIB-ul de 211,8 miliarde de dolari pe care România l-a avut în 2017, suma înseamnă 2,03% din PIB. Este cea mai mare valoare a remitențelor (bani primiți de către familiile celor plecați, de la membri ai gospodăriilor lor, care nu mai au domiciliul în țară) primite de România până acum, în istoria recentă.
În perioada cu cea mai mare migrație, anii 2007-2008, sumele erau în jurul a 1,6 miliarde de dolari, a urmat apoi un declin care coincide cu perioada de criză financiară și economică ce a cuprins toată Europa și Statele Unite. Apoi nivelul sumelor a început să crească și a ajuns pentru prima dată la peste 4 miliarde de dolari, în 2017.
Suma este echivalentă cu 2% din PIB, adică atât cât a fost bugetul Apărării în anul 2016. Dacă am calcula câți bani revin pentru fiecare dintre cei 19,5 milioane de locuitori înregistrați oficial cu reședința în România, la 1 ianuarie 2018, de către Institutul de Statistică, ar reveni 880 de lei pentru fiecare.
