LUMINA ÎN BISERICĂ - DAR NEPREȚUIT AL LUI DUMNEZEU

Distribuie pe:

Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, a dat omului neprețuite daruri, spre a-i face viața mai ușoară și mai plăcută. Printre aceste daruri este și lumina, care este absolut necesară atât pentru viața și activitatea omului, cât și pentru toate viețuitoarele și plantele. Ea dă viață și roadă semănăturilor, împrospătează atmosfera și are o influență binefăcătoare asupra psihicului omului. De aceea, multe popoare din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii și al focului, aducând prin aceasta un semn de recunoștință luminii răspândite de aster și de foc, așa cum au fost de exemplu mezii, perșii și apoi romanii. În urma săpăturilor arheologice făcute pe locurile unde erau odată temple ale diferitelor popoare, s-a constatat că aceste locașuri de închinare erau luminate prin foc în timpul săvârșirii cultului.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit lui Moise ca fiii lui Israel să aducă la Cortul Mărturiei “untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea în cortul adunării...” (Ieșire 27,20), iar la Numeri 8,2 scrie: “Vorbește lui Aaron și-i spune: când vei pune candelele în sfeșnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el șapte candele...”. De asemenea, în templul lui Solomon se găseau 10 sfeșnice de aur înaintea Sfintei Sfintelor.

În Noul Testament vedem că, atunci când Mântuitorul a serbat Cina cea de Taină, fiind seară, au fost folosite lumini pentru luminarea foișorului. Iar Sfântul Apostol Pavel, găsindu-se în Troada, a săvârșit frângerea pâinii și a prelungit cuvântul până la miezul nopții. “Iar în camera de sus, unde eram adunați, erau multe lumini aprinse” (Fapte 20,7-8).

În decursul istoriei creștinismului aflăm nenumărate dovezi despre întrebuințarea luminii în cadrul cultului. Așa, pe la anul 250, în epistola lui Corneliu, episcop al Romei, adresată episcopului Fabian al Antiohiei, se amintește că între clericii inferiori erau și acoluții, ca ajutători mai apropiați ai episcopilor și preoților, și printre alte atribuții ei aveau și pe aceea de a aprinde lumânările. Iar Sfântul Grigorie de Nissa, cu ocazia înmormântării surorii sale Macrina, spune: “Pe o parte și pe alta, mergeau înaintea noastră, în ordine obișnuită, nu puțină mulțime de diaconi și clerici mai mici, care purtau în mâini făclii de ceară”. De asemenea, canonul 3 apostolic prevede ca la altar să nu se aducă altceva decât untdelemn pentru candela și tămâie, iar canonul 72 apostolic prevede pedepsirea aceluia care ar lua din sfânta biserică ceară sau untdelemn.

Din cele expuse se vede că lumina a fost întrebuințată în cadrul cultului de la începutul creștinismului, fiind privită ca jertfă și simbol, întrucât ea simbolizează pe Dumnezeu, Care ne dă viață și ne luminează în toate căile noastre. Ea exprimă bucuria, perfecțiunea, lumina divină, după cum zice Psalmistul: “Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9); iar Mântuitorul se numește pe Sine lumină, arătând oamenilor că, pentru a se mântui, trebuie să vină la lumină și să umble în ea.

Azi în biserică se întrebuințează de preferință lumini de ceară, ca și în trecut, întrucât ceara

se culege de albine din cele mai curate și binemirositoare flori, iar albina este privită ca tip al virginității și al curăției. În ultimul timp, se folosește în biserici și lumina electrică, care este îngăduită, fiind vorba de un progres al tehnicii în folosul omului. Este bine să lăsăm în seama lumânărilor și a candelelor tradiționale lumina în sens religios, sau ca simbol în cult.

 

Lasă un comentariu