Sub aură celestă, în nimbul cuvântului, își așază poeta și profesoara Felicia-Emilia Albu noua carte de poezie, “Țesând columne”. Eul liric străbate teritorii paradisiace, cu bucuria că poartă, în afectivitate și pe brațe, lumea întreagă, căreia îi descoperă podoaba dumnezeiască. Versurile, în calmul lor, sunt plutiri înspre “patria de sus”, numind nemurirea. Astfel, taifunul din cărările vieții, căderile, neantul, sudalma, rănile, umbrele se preschimbă în cânt, eliberare a sinelui, zămislire a visului, de fapt în minunea unei noi nașteri în “dalbele zări” și “bolți de-oglinzi”. Ființa lutului devine tot mai insistent ființă a Duhului: “Și iarăși Dumnezeu mă răsfață...!” Desprinderea din vremelnicie e marea sărbătoare a poetei, după ce a parcurs timpi ai decantărilor, ai verificării propriei puteri de a fi, așa cum s-ar bucura dumnezeirea să fim, “țesându-ne-n sclipiri de curcubeie”. Paradisul poetei, acolo unde iubirea, uimirile, anotimpurile, ploaia, teiul, castanul, amintirea ies la scenă deschisă, nu cunoaște destrămarea, dimpotrivă, își apără înaltul de lumină, emoția și splendoarea. Poemele devin trepte într-un ritual al “clipelor mari” , al arderilor, al zborului înspre atingerea înălțimilor (columnelor), unde povestea (a vieții, a iubirii, a slovei, a chemării divine, a Luceafărului eminescian) să-și înceapă veșnicirea: “Liniștea dintâi/ curată (...) să ne fie pe vecie” (Liniștea). Eul liric caută miresmele lumii, albul și albastru ca răspântii, prin ele să biruiască, să fie călător în timp și peste timp (M-am răspândit în timp), să afle căile line ale sufletului prins în iubire netrecătoare (“Ah, sufletul-mi vibrând la nesfârșit!,,) și binecuvântare divină: “Noi împletim veșnicia-n mătăsuri albastre” (Pe-a vremilor taine). Versul are, pornind de aici, fiorul sărbătorii, al colindului și al rugăciunii, al ochiului privind cuiburi cerești în iarba pământului și trupul de pământ înflorind printre astre (Râul ce curge în sus).
Dacă poeții dintotdeauna sunt cei ce dau nume potrivite lumilor de ieri, de azi și de mâine, atunci Felicia-Emilia Albu se alătură, dând lumii numele îngăduinței, a înminunării, a urcării clipelor sublime pe soclul veșniciilor.
