Anii au zburat precum clipele. Combinatul Chimic Târnăveni a fost și nu mai există. Oamenii și faptele lor, de peste 100 de ani, au dispărut. Cât de uitați sunt mulți dintre ei? Cât de părăsiți sunt ei în preocupările noastre! Și cât de văduviți și de secătuiți trebuie să fim noi de pierderea comuniunii permanente cu ei. Poate, inconștient ne înfurie faptul că ei sunt mărturia vie a ceea ce noi vom deveni, căci, inexorabil, timpul nu iartă și noi suntem bătrânii de azi sau de mâine. Pe de altă parte, cu cât viața ne depărtează de ei, ne amintim tot mai mult fapte, întâmplări care-i fac speciali și iubiți, așa cum au fost, înțelegând că noi, cei de azi, suntem o torță menită să ducă mai departe flacăra iubirii, conștiinciozității, răspunderii și competenței lor.
Scoatem răul zilelor noastre printre dinți, oprim timpul și apoi ne mulțumim cu o umbră! Uneori trecem prin viață cu mâinile-n sân, fără să ne dăm seama că țara, locurile pe care trăim gem de nedreptăți, inadvertențe și atâtea și atâtea greutăți, iar timpul plânge de atâta nepăsare și ne trezim la un moment dat biete statui mișcătoare, încovoiate și roase de rugina neîncrederii și a nerespectului pentru părul alb, cavaleri ai unei cauze pierdute. Dar ceea ce este mai grav, ne doare dispariția celor dragi și semeni pe care îi admirăm, ne-au părăsit, lăsându-ne din ce în de mai singuri într-o lume tot mai săracă. Timpurile acelea grele au fost ținute pe umerii acestora, oameni puternici, neînfricați, talentați, profesioniști, tari și mereu însuflețiți de idealuri și patriotism.
Fiindu-ne permis să pătrundem în amintirea acestor oameni, ni se oferă cheia misterelor lor, deveniți legende dintr-un sâmbure de adevăr, cu care suntem tentați să ne identificăm, cei care în viața lor civică și profesională au fost mai “altfel” decât noi.
Se petrec foarte des în viață lucruri care lasă semne de neșters în memorie. Oricât ai încerca să le lași să treacă odată cu timpul, ele rămân acolo și îți amintești de ele mereu, mereu. Numeroase întâmplări și fapte din interiorul fostului Combinat Chimic, în fața cărora te postezi ca martor nechemat, îți rămân săpate în minte, într-o lume a cărei viteză de mișcare a atins cote uriașe și a cărei gândire explodează în fiecare moment, dând naștere la noi forme și al cărui vacarm ne inundă viețile, intrând tumultos în viața noastră de zi cu zi.
Vă mai amintiți? Era 22 decembrie. Trecuse exact o săptămână! Au fost necesare doar 7 zile să se dărâme ceea ce dăinuise jumătate de veac și părea că va dăinui veșnic. Au trecut 30 de ani de atunci. Sigur, cine își mai amintește? De atunci am intrat în secolul XXI, un secol din care multe din “miturile” fabricate de omul modern încep să cadă, inclusiv cel al “viitorului luminos”. Cei care atunci erau la a doua tinerețe, acum sunt bătrâni, cei care erau copii atunci, acum sunt în floarea vârstei, ce știu ei despre Combinatul Chimic, despre “CHIMICA” Târnăveni? NIMIC. A fost frumos pentru unii, altora le-a fost nespus de greu. Visam și atunci ca și acum cu ochii deschiși. Privind retrospectiv, ne dăm astăzi seama că evenimentele de acum 30 de ani au fost un episode dintr-un plan mult mai amplu, care e în plină desfășurare, din ce în ce mai greu de înțeles, din păcate, în mare parte caracterizat de corupție, învățământ și educație alterate, diplome cumpărate, sănătate abandonată, hoții, tâlhării și trafic de carne vie, câte și mai câte. Pupăză peste colac, pandemia de coronavirus!
Amintind despre toate aceste lucruri am încercat modul în care istoria poate fi transmisă într-o formă mult mai accesibilă, presa, amintind despre acele vremuri și oameni, rânduri pline de mare adevăr și nobilă simțire, fără ură, cu condescendență, fără regrete sau nostalgii, pentru că cei care au auzit astăzi despre comunism, despre oamenii acelor timpuri să-l poată cunoaște așa cum a fost el, cu bune și cu rele. Pentru mulți dintre noi, anii aceia au fost plini de viață, anii tinereții noastre, ani grei împovărați de lipsuri, greutăți și frustrări, dar frumoși pentru că eram tineri, curajoși, disciplinați, harnici, cuminți și îndrăzneți, iar tinerețea este frumoasă indiferent de vremuri. Anii au zburat, clipele fug, pendulăm contra timp în taine mai presus de cuvânt, cu vibrația magică a emoției. Numai de n-ar veni peste noi cine știe ce vremuri vrăjmașe! Dar, speranța în mai bine mă îndeamnă totuși să murmur: Mai sunt încă speranțe, mai sunt.
(Va urma)
