Am avut privilegiul să îmi desfășor activitatea profesională în două etape distincte: jumătate înainte de anul de grație 1989, iar cealaltă jumătate după anul menționat, până la așteptata și bine-meritata pensionare. “Revoluția” a adus cu ea păreri și judecăți, uneori nedrepte față de unii colegi care datorită unor incontestabile merite au fost promovați în funcții, în posturi de conducere, de decizie, având tangență cu domeniul educației.
Am fost în miezul multor conflicte, privind unii sau alții dintre colegi, și nu am stat cu brațele încrucișate, ci am încercat să iau o atitudine obiectivă, din care să iasă la suprafață valoarea, nu omul, care probabil în exercitarea funcției, a creat unora și neplăceri. Un lucru e clar de când e lumea: unde nu e control și îndrumare, haosul are câștig de cauză, lucru dovedit indiferent de domeniul de activitate.
Am fost printre cei care au stat cu înverșunare în fața unor păreri care exprimau ideea că acea “tristă epocă” a adus numai ideologie, contrafacere, îndobitocire, mai pe scurt, comunism păcătos. Făcând o simplă comparație, parcă vedem unde am fost și unde suntem.
Cei mai mulți contestatari erau colegi care nu și-au găsit locul și rolul în sistem, nici înainte, și nici după anul de referință menționat, au avut probleme nu de ideologie sau de neadaptare, ci de integrare în colective harnice și dedicate nobilei misiuni de formare și educare a tinerei generații. Contestarea a mers până la acte de indisciplină, acte de violență verbală și nesupunere profesională.
Încet, încet, domeniul sacru al truditorilor școlii a reușit să facă ordine: să izoleze și să evite pe cei care se credeau o nouă forță profesională, fără a avea în spate argumentele necesare.
A fost momentul când slujbașii învățământului românesc, sesizând răscrucea la care se află, au ajuns la concluzia că e necesară o adaptare rapidă la noul sistem, venind cu o nouă mentalitate la situația istorică prezentă. Astfel rapid s-a cerut organizarea de cursuri profesionale pe grupe de dascăli, pe obiecte pentru noile programe și manuale. Asta a fost atunci, imediat după 1989, pentru că acum dascălii nu mai sunt consultați nici în privința programei școlare, a curriculei, a efortului profesional pe care îl fac elevii, nici în privința manualelor. Totuși, dacă acest mod de acțiune există, el are un caracter formal. Ne consultă, dar tot ei au punctul de vedere decisiv, în final. Totul se face pe ascuns, cu interese. Exemplele sunt la îndemâna oricui: dacă ministrul este de chimie, orele de chimie sunt intangibile, și acest lucru coboară până la nivelul ultimului decident.
Cea mai gravă situație s-a ivit în momentul când, rămași fără loc de muncă, mulți “proletari” au plecat în lume pentru o viață mai bună, pentru a obține cele necesare familiei. A fost un moment foarte greu pentru dascăli deoarece trebuiau să fie și părinți adoptivi, bunicii sau rudele responsabile fizic și moral pentru acești sărmani copii, fiind deseori depășiți.
Din dezbaterile momentului, nu s-au găsit soluții, așa cum nici în prezent situația nu are rezolvare. Dascălii au fost obligați să suporte un nou mod de comportament al elevilor, un șiroi de atacuri nedrepte din partea părinților, știind că, mai ales în zilele de azi, părintele nu ia partea dascălului, ci a propriului fiu.
Vulgaritatea din limbaj e controlată cu greu și rămâne o sarcină deosebit de importantă și dificilă pentru a echilibra situația.
Pământul se învârte și la propriu și la figurat; istoria se repetă sub diferite forme, nu întotdeauna după placul nostru. Așadar, s-au deschis două mari fronturi, deosebit de periculoase, care cuprind două domenii decisive în decizia finală.
Timpul a trecut cu rele și cu bune. Pereții ministerului de resort s-au umplut cu pozele tuturor miniștrilor educației, care s-au angajat să facă reforme profesionale și sociale în sistem, dar până acum a rămas doar intenția. Așa am ajuns, după ani și ani de speranțe și optimism, după ani și ani de mișcări sociale conduse cu vigoare de către sindicatele din federația “Spiru Haret”, cu memorii documentate, să ne trezim că suntem tot acolo, de unde am plecat, poate chiar mai rău. Pe de-o parte sănătatea, văduvită de un buget corespunzător, iar pe de altă parte educația, privată de bugetul necesar. Pe aceste fronturi lupta e acerbă, oameni devotați profesiunii nu ezită să se lupte cu dușmanul comun, virusul necruțător. Au fost pierderi, și vor mai fi, au fost nemulțumiri, și vor mai fi, dar un lucru e cert: dăruirea și dragostea față de semeni e mai presus, uneori și cu atât mai mult acum, decât familia. Le vom fi datori din punct de vedere moral, cât vom trăi, poate și cei ce ne vor urma.
Pe al doilea front acționează personalul din învățământ care a trebuit să găsească soluții optime pentru cei care peste timp ne vor reprezenta, care vor duce pe umeri progresul societății viitoare. E un model de adaptare rapidă, e un model de atitudine și responsabilitate față de elevi, părinte, față de societate în general. Poate că acum unii vor înțelege rolul și rostul formării generațiilor pentru viitor, și vor ieși din acel mod subiectiv de a privi educația și pe reprezentanții ei. Nu mă refer doar la politicieni, ci și la alții care își dau cu părerea, fără a avea cunoștințele necesare.
A desfășura activitate profesională online, după părerea tuturor celor intervievați, e mult mai greu decât a desfășura activitate cotidiană la clasă. Cu toate acestea, am observat spiritul responsabil, începând cu managerii ISJ, managerii unităților școlare, dascălii și până la angajatul care răspunde de securitatea instituției.
Am discutat cu oameni în pragul pensionării care muncesc enorm pentru a face față situației existente. Bravo, tuturor și sunt mândru că am făcut parte din tagma lor!
Dascălii nu au cerut nimic în acest timp, nu s-au manifestat, deși de multe lucruri aveau nevoie pentru a-și face datoria. Poate că de data aceasta, ministerul va fi mai sensibil la nevoile elevilor și îndrumătorilor lor și vor rezolva probleme care au rămas în umbră de atâția ani. Poate că până la urmă, dacă lucrurile nu vor ieși cum trebuie, vor fi și ei acuzați, dascălii, iar în cazul în care totul se va sfârși cu bine, nu o să îi pomenească nimeni pentru că politicienii vor avea grijă să iasă în față, să își aroge meritele și să ia caimacul. Oricum, personalul didactic și personalul medical din România pot sta cu capul sus și de această dată, în ciuda multor neajunsuri, că au dovedit o adaptare rapidă la situație și nu au lăsat la întâmplare trecerea unei perioade, care face parte din viața copilului, a părintelui, a noastră, a societății în care trăim.
Repet pentru a nu știu câta oară, de foarte multă vreme, că până nu se vor așeza în fruntea educației și sănătății oameni devotați și siguri, miniștri pentru mai multe mandate, pentru continuitate, vom suferi, la nesfârșit. Până nu se vor adopta strategii pe termen mediu și lung care să fie duse la bun sfârșit, indiferent de puterea politică a momentului, vom suferi și vom vorbi în deșert. Nu e o idee personală, e un crez al multor slujbași din aceste domenii prioritare. Poate ne aude cineva, poate virusul schimbă concepții, viziuni și atitudini. Oricum, vom purta același nume, dar la subsol vom fi alții. Poate mai buni, poate mai răbdători, poate mai atenți la valul care vine din urmă.
