APA, SECETA, ECONOMIA, INVESTIȚIILE ȘI CORONAVIRUSUL

Prin rețeaua ei hidrografică, România dispune de o mare bogăție și neprețuită resursă naturală, fără de care nu ar exista viață. Mai mult ca oricând resursele de apă sunt cea mai de preț avuție națională pe care noi, oamenii, nu o prețuim prin felul cum o folosim. În toate activitățile - industrie, consumul casnic și ca turiști, când aruncăm în râuri și lacuri toate resturile rezultate după o petrecere la iarbă verde, să nu mai vorbim de gunoaiele rezultate din construcții și ceea ce nu ne mai este de folos în gospodărie.

Țara noastră este situată într-o zonă geografică cu surse de apă importante. Prin albiile râurilor curge într-un an aproximativ 37 miliarde de metri cubi de apă, ceea ce înseamnă circa 1.600 mc/locuitor într-un an. Conform statisticilor Organizației Națiunilor Unite din anii '90, situează România pe locul 21 între cele 34 de țări europene. Dunărea ne mai poate furniza într-un an doar circa 20-25 miliarde de metri cubi, ținând seama de cerințele menținerii navigației și de faptul că acest fluviu străbate opt țări, iar apa sa este folosită doar în zonele adiacente, unde se fac pompări mai importante.

Însă, mai ales în anii noștri se uită sau se neglijează despre ciclul firesc al circulației apei în natură, evaporare - nori - precipitații - ape de suprafață (râuri, lacuri) - ape subterane - mări - oceane și din fiecare se repetă, iarăși evaporare și așa mai departe, resursele de apă se regenerează permanent. Acest fenomen ne dă, continuu, apă curată prin distilare naturală, în locul celei consumate, pierdute ori nefolosită. Doar în fiecare zonă se dispune, în regim natural, doar de atâta apă câtă rezultă din precipitații și din condițiile locale de scurgere și de stocare în lacuri naturale și în subteran. Apele subterane au un potențial utilizabil în condiții tehnico-economice numai de circa 4,5 miliarde de metri cubi. Deci, râurile interioare rămân sursa de bază pentru asigurarea consumului de apă, însă regimul lor variază, de la o zonă la alta, datorită inelegărilor precipitațiilor. O mare parte a Câmpiei Române, Dobrogea, Podișul Moldovei sunt regiunile cele mai sărace în apă și, mai ales, în precipitații.

Vara, iarna și toamna, iar primăvara, când se topește zăpada (dacă există), pâraiele, râurile inundă localități și terenuri agricole, mai ales în Moldova și zonele submontane din Muntenia. Au fost și sunt ani, cum e cazul și acum, când nu a mai plouat din toamnă, compromițând culturile de grâu, rapiță, porumb și de legume. În Moldova și prin Bărăgan seceta a distrus culturile precum în 1947, când mii de copii și adulți au fost aduși, cu trenurile, în Transilvania pentru că nu mai aveau ce să mănânce și majoritatea lor aici au rămas. Și acum, seceta (în multe zone nu a mai plouat de peste șase luni) a distrus toate culturile încât se anunță o criză alimentară globală, de proporții (iar în multe țări dezvoltate se salvează recoltele prin irigații. Problema e că nu au forță de muncă încât recoltele putrezesc pe câmp și în sere - noroc cu românii, bulgarii, polonezii care au plecat cu sutele de mii la munci agricole în Germania, Anglia, Spania etc..

Epidemia mondială de coronavirus a paralizat economia globală, cu urmări și mai grave decât criza alimentară, financiar- economică, care dau frisoane guvernelor (mai ales la noi) că nu mai au fonduri să plătească milioanele de șomeri de până acum, care și în continuare își vor pierde locurile de muncă.

În România de azi situația este și mai gravă. De ce? Sistemul de irigații din regiunile bântuite de secetă a fost distrus de oameni după desființarea CAP, aceeași care acum acuză guvernele că nu au făcut nimic în privința lucrărilor de investiții. Însă, aceeași oameni și fermierii de azi au “uitat” că s-au distrus instalațiile cu care se irigau circa două milioane de hectare. Cu dalele de beton ale canalelor de distribuție a apei și-au pavat curțile caselor, iar cu țevile de aducțiune și-au făcut garduri. Rezultatul? Acum, când are loc o secetă mai mare decât în 1947, nu mai au cu ce o combate, cerând despăgubiri de la stat pentru recoltele compromise. De unde bani (din împrumuturi, cu dobânzi mari pe care le vor plăti urmașii), care nu ajung să se combată epidemia provocată de periculosul virus COVID-19.

Pentru ca industria, consumatorii casnici, agricultura și celelalte categorii de utilități să poată avea apă pe tot parcursul anului sunt necesare investiții importante, lucrări de amenajări bazinale, hidrotehnice, de lacuri artificiale în care să se acumuleze apa din zăpezi și ploi din timpul anului, pentru a dispune de ea în perioada secetoasă, aducțiuni de aducere a apei din bazinele hidrografice mai bogate spre cele mai sărace, mai ales pe timpul verii și toamnelor secetoase. Realizarea unor lucrări de investiții pentru formarea de acumulări necesare, hidrocentralelor și agriculturii, epurarea celor uzate impune fonduri importante alocate de la bugetul statului și de firmele industriale, ceea ce nu a făcut niciun guvern și complexe private și ale statului în ultimii 31 de ani. Realitatea de acum demonstrază că apa este un dar de la Dumnezeu, însă mai demonstrează și că apa este un produs care, pentru a-l avea, impune tot mai multă muncă și cheltuieli materiale mari, pentru fiecare metru cub de apă, fără de care nu poate exista viață pe pământ.

Dacă în deceniile '70-'80 s-au realizat lucrări de regularizare și îndiguire pe o lungime de circa 100 kilometri, salvând de la inundații municipii ca Târgu-Mureș, Sighișoara, Târnăveni, Deva, Alba Iulia, Arad, Satu Mare, Vaslui, Pașcani, Slobozia, Urziceni etc., precum și 900.000 de hectare de teren agricol.

Apele din sursele de la suprafață trebuie tratate cu substanțe speciale, nu cu cele poluante, pentru a se elimina orice pericol, igienico-sanitar sau ecologic, când sunt folosite de oameni, animale și irigarea plantelor. Poluarea apei se produce dacă nu se epurează și se deversează direct în râuri după ce a fost folosită în procese tehnologice, complexe agrozootehnice. În prezent se face prea puțin în acest sens, prin măsurile prevăzute în legi, din partea organelor speciale numite la vegherea, la stoparea poluării apei și aerului.

În concluzie, dacă nu se va acționa (la nivel de stat - industria și populația) pentru a reduce poluarea, nu se va investi în purificarea apei, aerului, nu se va scăpa de crizele financiar-economice, de secetă și de coronavirus.

Lasă un comentariu