Peste câteva săptămâni, la 4 iunie, se vor împlini o sută de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Decizie istorică a comunității internaționale reprezentată prin cele mai autorizate voci ale epocii care au legiferat desființarea pentru totdeauna a imperiilor, în speță a celui austro-ungar, și formarea din acesta a statelor naționale, printre care: Ungaria, România, Cehoslovacia și Iugoslavia, conform principiului naționalităților. După cum se poate bine vedea, Ungaria a trecut în acest mod de la statutul de imperiu la cel de stat național, de altfel ca toate celelalte. După cum apreciază istoricul maghiar de origine evreiască, Pal Lendvai, în cartea sa Ungurii, nu demult editată, „Trianonul a însemnat certificatul de deces al imperiului lui Ștefan”.
Deși în decursul istoriei, și mai recent în urma Primului Război Mondial, s-au destrămat multe imperii, cel al Austriei pare cât se poate de elocvent, niciuna din națiunile dominante n-a făcut
din acest proces o asemenea tragedie ca ungurii. De ce? Pentru că în decursul istoriei lor europene ei au fost astfel educați, inoculându-li-se până în măduva oaselor principiul că, odată ce au pus mâna pe un teritoriu, prin cotropire și supunere, el va fi al lor definitiv, iar pentru a-și autentifica isprava au apelat la cele mai dure și mai ingenioase metode de implantare de populații străine, de asimilare și de anihilare a ființei naționale a băștinașilor. Cu alte cuvinte, ungurii de rând au fost educați de mai-marii lor: politicieni, istorici, filozofi, literați, oameni de stat, să pună semnul egal între o țară și un imperiu, făcându-i să creadă că dacă li s-a dărâmat imperiul li s-a dărâmat și țara, iar cei care au atentat la prăbușirea imperiului au devenit dușmanii de moarte ai propriei lor țări. Inocularea unor astfel de principii a mutilat mintea și sufletul maghiarului, care refuză să judece lucrurile realist, altfel decât în acest registru, respingând cu încăpățânare orice altă variantă de a aborda subiectul. Așa a fost acum o sută de ani, așa este și în prezent, iar o discuție pe această temă cu maghiarul de rând, cu un savant sau un politician devine un non-sens, adică zadarnică. Această stare de spirit, unică în felul ei, l-a determinat pe istoricul maghiar de origine evreiască, Arthur Koestler, autor al celebrei cărți despre kazari (Al treisprezecelea trib), să conchidă: „Poate prin această singurătate excepțională se explică strania intensitate a existenței lui: a fi ungur este o nevroză colectivă”.
În vasta sa lucrare recentă, intitulată Ungurii, istoricul maghiar, tot de origine evreiască, cu rădăcini materne în spațiul mureșean (Praid), naturalizat în Austria, este vorba de același Pal Lendvai, abordează într-un capitol separat atmosfera de la acea dată produsă în jurul amintitului tratat de pace de la 4 iunie 1920, din care spicuim câteva aspecte: „Un singur cuvânt simbolizează pentru toți ungurii, și în ziua de azi, cea mai mare tragedie a istoriei lor: Trianon. În palatul din parcul Versailles aliații au emis certificatul de deces al imperiului milenar al lui Ștefan. În această zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga țară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulația s-a oprit, ziarele au apărut cu chenar negru, iar în biserici s-au ținut slujbe funerare. Trianon a însemnat amputarea națiunii ungare și sfârșitul Ungariei istorice. „Regatului Ungariei”, de acum de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 325.000 kmp ai vechiului imperiu și 7,6 milioane de locuitori din cei 18,3 milioane...
Trianon a fost un șoc din care ungurii - indiferent de poziția politică dintr-un moment sau altul - nu și-au revenit, în fond, nici astăzi, subliniază autorul. În grădinițe și școli, la liturghii și în presă a fost ținută trează ideea redobândirii ținuturilor pierdute în favoarea vecinilor disprețuiți. Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!” și „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem”, marcau, chiar și la 20 de ani după Trianon, viața cotidiană din școli. Ora de clasă începea și se termina cu crezul unguresc, prin care în conștiința elevilor se imprima ca „adevăr etern al lui Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii, care sună astfel: „Cred într-un Dumnezeu/ Cred într-o patrie/ Cred în dreptatea divină veșnică/ Cred în reînvierea Ungariei! Amin”.
Iată, au trecut o sută de ani și nimic nu s-a schimbat în atitudinea și comportamentul acestora. De ce credeți că UDMR a insistat atâta pentru introducerea separatismului în școli, lucru care, din păcate, s-a și produs. Bisericile, reformată sau catolică, nu numai din Ungaria, ci și din România, au rămas locul acelorași manifestări și în ziua de azi. Parlamentul României a devenit, de asemenea, de peste trei decenii, o tribună accesibilă promovării separatismului, iar teritoriul României, locul fertil în care implementările investiționale ale domnului Viktor Orban în comunitățile maghiare din România slujesc acestui scop.
Săptămânile trecute am fost cu toții martorii unui fiasco parlamentar, gata-gata să aprobe înființarea, prin lege, a Ținutului secuiesc. Insistența și obrăznicia parlamentarilor UDMR, tot în ideea promovării principiilor Trianonului, au fost atât de mari încât imediat după respingerea de către Senat a primului proiect, s-a depus un al doilea. O adevărată bătaie de joc la adresa instituțiilor statului, dar și a întregii Românii, căruia nu știm când politicienii noștri îi vor pune capăt. Pentru a spăla într-o oarecare măsură rușinea ce i-a acoperit, Marcel Ciolacu, președintele Camerei Deputaților, împreună cu Robert Cazanciuc, președintele interimar al Senatului, au inițiat două proiecte de modificare a regulamentelor ambelor instituții potrivit cărora nu vor mai fi luate în considerare pentru dezbatere proiectele care afectează caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român și integritatea teritoriului României. Sunt măsuri foarte necesare, pe care am dori să le vedem urgent implementate, întrebându-ne de ce acest lucru nu s-a întâmplat cu 30 de ani în urmă, încă de la înscrierea UDMR ca formațiune politică, în programul căreia autonomia pe criterii etnice ocupa un loc central?
Așadar, bătălia pentru Ungaria Mare continuă și în prezent, doar căile și mijloacele prin care ea se duce sunt, în principal, altele. Numai naivii sau inconștienții, și din aceștia avem destui, cred că, cu trecerea timpului, apele se vor liniști. Postarea, zilele trecute, pe pagina de Facebook de către premierul Ungariei, Viktor Orban, a globului pământesc, cu harta Ungariei Mari de dinainte de 1918, bine scoasă în evidență, constituie un semnal dat întregii maghiarimi mondiale, pentru a se ocupa propagandistic de acest subiect, constituie una din puținele metode de inducere în eroare a opiniei publice mondiale asupra fenomenului.
Dacă n-ar fi fost această pandemie, celebrul Departament Trianon-100, înființat anume de către Budapesta, și-ar fi intrat deja „în pâine”, și evident că mijloacele mass-media ungare: de la publicațiile scrise, la radio și televiziuni etc., la această dată, s-ar fi încins de strigătul celor care vor să schimbe cursul istoriei, sau cel puțin să convingă lumea de „nedreptatea” ce li s-a făcut. Nu știm, de asemenea, dacă adunările și mitingurile își vor intra în drepturile lor până la 4 iunie, dar ungurii nu vor pierde ocazia organizării unor megamanifestări pe acest subiect, iar dacă nu anul acesta, la anul cu siguranță. Chiar dacă aceste manifestări nu vor avea loc acțiuni subtile de subminare a țărilor care au beneficiat de pe urma destrămării imperiului ungar vor fi cu duiumul, iar România este cea mai vizată. De aceea cerem clasei politice, instituțiilor de bază ale statului să termine cu joaca de-a șoarecele și pisica cu UDMR și să ia într-adevăr măsurile ce se impun pentru blocarea amestecului Ungariei în treburile interne ale României. Doar așa vom putea rezista permanentului boicot la care suntem și vom fi supuși, slăbind eficiența pe plan național și influența pe plan european și internațional a temutei mașinării de destructurare și de propagandă cu privire la „marea nedreptate” de la 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon.
