PROBLEMATICA LUI “ESTE” VS. “SUNT” (III) IUBIREA CARE ESTE!

Teama, frica, rușinea, îndoiala, păcatul, boala, moartea, au apărut, conform Genezei biblice, doar atunci când omul, ispitit de propria-i înălțare de sine, a ales să nu (mai) fie. Toate aceste însușiri, improprii în Paradis, dar proprii ființei umane, în afara lui, nu sunt altceva decât limitări și (s)căderi ale ființei. Ontologic, omului, acestea nu-i aparțin, nu este (de)limitat de ele. Dar, în urma neascultării primordiale devenim martorii alterării acesteia. Ființa umană suferă o mutație psihosomatică fatală, cu care însă ne-am cam obișnuit. Nu am avut de ales!

Iată de ce, în contrapondere, ascultarea devine o virtute, cel mai important antidot pentru omul care într-adevăr vrea să fie. Atunci când Dumnezeu se descoperă pe Sine, în flacăra de pe muntele Sinai, rostind “Eu sunt cel ce sunt”, ne arată neschimbabilitatea, eternitatea Ființei Sale. În raport cu această realitate neschimbabilă, pot afirma, fără teama de a greși, noua calitate a realității mele, ca om: eu sunt cel ce nu sunt. Adică, de atunci și până astăzi, am devenit un altul, un altul mie însumi străin. În starea asta, aș zice de înstrăinare-decădere a ființei, mă descopăr la rândul meu ca o persoană supusă decadenței și amenințată continuu de aceasta. Dar (și) în virtutea stupidității mele de semidoct, prețuit de altfel, mai ales în universul “Caragialumii”, ca una dintre verigile ce alcătuiesc “lanțul slăbiciunilor comunicaționale” și care stă (cum altfel?) la baza educației societății actuale și, deci, a statutului de “perso-nulitate” a individului postmodern (vezi Cristian Stamatoiu, “Lanțul slăbiciunilor”comunicaționale în lumea lui Caragiale și în cea de azi”, Buc., 2017), îmi face o mare plăcere și bucurie (dar mai ales plăcere) să mă definesc sau redefiniesc (după caz), fără scrupul, jenă sau părăre de rău, posedat de prezența unei “gândiri autoparazite”, drept Homo deos. Și astfel, deși pare paradoxal, își face apariția un context social în care omul, legiferând în chip sfidător tocmai contrariul a ceea ce, ontologic, este, se comportă precum o ființă indecisă, fricoasă, vulgară, agresivă, meschină, războinică, fără formă, diformă sau uniformă, neliberă. Adică o ființă umană al cărei chip interior e desfigurat și lipsit de identitate și noimă!

Însă, de îndată ce conștietizează neajunsurile acestor limitări/minusuri ale firii omenești, omul ar vrea un plus de ființă, așa încât omenescul “sunt” și divinul-omenesc “este”, deși fac parte din aceeași familie conjugată a verbului ,,a fi”, caută se se apropie și mai mult unul de altul (relația nu poate fi decât bilaterală) tocmai, altă cale nu există, prin ignoratul, misticul, inutilul, infantilul și luatul în râs de către unii, azi parcă tot mai mulți, ritual religios, ritual care, în cazul lui Moise, și în pofida temerii și a spaimei ce l-a cuprins, i se “impune” (i se cere mai întâi să se descalțe). În sau din momentul în care el acceptă nu atât promovarea, cât mai ales prezența divină, adică acest tip ritualic tainic de comunicare cu Sacrul revelat, deci nu unul zgomotos, teatral, ieșit din decor sau artificial decorat, “cu tobă mare”, ar zice I. L. Cargiale, și strălucit reprodus de mass-media audio-video (vezi Cristian Stamatoiu, op. cit., p. 41), de nedeslușit, și înainte de a purcede la îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a elibera poporul evreu din Egipt, Moise însuși se descalță de toate fricile, constrângerile (ideologice și chiar familiale), de hotarele ființei sale și, eliberat, plin de curaj, plin de El (Elohim), încrezător, devine mântuitorul propriului său popor. Oricum am privi sau judeca lucrurile, Moise de acum nu mai este Moise cel de dinainte.

În prezența Sacrului nu poți, nu ai cum să stai încălțat! El e cel ce ne permite răsfățul mișcării libere în adâncul infinit al propriilor noastre margini, așa cum ele (ne-)au fost hotărâte (hărăzite) de bunul “gust” al Creatorului divin. Prin post și asceză, omul se eliberează de toate limitele ce i se “impun” de lumea consumistă, o lume a necesităților și provocărilor plăsmuite, o lume ce se consumă periculos și-și ridică inconștient templele pe marginea mlăștinoasă a unui univers deja aproape scufundat sau care, în realitate, nici nu există (nu este). Aici l-aș încadra și defini pe străinul, îndepărtatul, lipsitul de proprietate și particularitate, bizarul și straniul, ciudatul, ambiguul și egolatrul “Eu sunt” al zilelor noastre, care vrea (se cere) din răsputeri să stea la baza comunicării interumane și se instaurează flagrant, cu pretenții de adevăr incontestabil, pe și în locul divinului “este”, îngreunând sau desființând pentru totdeauna împărtășirea de acesta.

 

Lasă un comentariu