Cea de a patra dimensiune a universului nostru este cea care ne permite să ne amintim trecutul și să simțim trecerea anilor, și anume TIMPUL. Timpul trece fără milă pentru fiecare dintre noi și inevitabil lasă urme adânci în trăirile și amintirile noastre.
În luna mai a.c. se împlinesc 50 de ani de la inundațiile catastrofale din anul 1970. Aceste inundații, potrivit relatărilor vremii, sunt incluse astăzi în categoria celor mai grave calamități naturale care au lovit România în secolul XX, fenomen neobișnuit de cădere a unor precipitații în cantități nemaiîntâlnite, care au atins în intensitate în unele zone până la 100 l/mp în 24 de ore, la un debit de 700 mc/s.
Cine își mai amintește?! În anul 1970, apa tulbure, agitată, furioasă ca un bivol negru, torenții puternici și necontrolați ai viiturilor au devastat mai mult de 1.500 de localități din România, avariate 385 de unități economice, 85.000 de case, dintre care 13.000 distruse complet. A fost un dezastru. Pierderile social-economice provocate de aceste inundații au fost uriașe, evaluate pe întreg teritoriul țării, la peste 10-15 miliarde de lei. Tristă amintire! Printre acestea s-a aflat și Târnăveniul. Ploile torențiale au scos râul Târnava Mică din matcă, au inundat orașul, cartiere de locuințe, câmpuri, drumuri, căi ferate, stadionul “Chimica”, Combinatul chimic, floarea industriei chimice românești, combinat aflat la originea dezvoltării unei industrii naționale, în plin avânt economic. Cum? Prin importanța produselor sale, în primul rând carbidul, utilizat în construcții, confecții metalice, chimizarea acetilenei și altele.
Anul 1970 a fost anul pe care cu siguranță nu-l vor uita târnăvenenii, angajații Combinatului Chimic, în urma celei mai mari inundații din toate timpurile, înregistrate, pe acest teritoriu. Zilele de 13, 14, 15 mai 1970 vor rămâne în istorie, cel puțin pentru locuitorii orașului și, în mod special, pentru foștii angajați ai Combinatului chimic, cei care au avut parte de cea mai mare viitură și de cele mai însemnate pagube din istoria localității. Personalul de serviciu din schimbul de noapte de la acea dată era îngrozit de coșmarul pătrunderii apei pe platforma fabricii cu o repeziciune năvalnică, greu de închipuit. În scurt interval de timp, nivelul apei pe platformă a atins nivelul de 1,5-2 m. Mulți dintre aceștia au reușit să fugă, iar alții s-au urcat pe schele, estacade, grilaje și acoperișuri pentru a se salva de furia apei, puternică și nemiloasă. Dintr-odată totul s-a stins, lumina, zuruitul motoarelor electrice și a utilajelor de tot felul în plină funcțiune. Rețelele de energie electrică, gaz, comunicații, apă potabilă și industrială au rămas inerte. Fundal sumbru, imagini halucinante, copleșitoare pentru cei care au trăit asemenea momente. Încet, încet, după câteva zile, apele s-au retras, lăsând în urmă un imens dezastru: mâl, crengi, animale moarte, ambalaje, gunoaie aduse de șuvoaie, zeci de sinistrați fără un loc uscat unde să doarmă. În oraș, multe familii și-au pierdut agoniseala de o viață, apele învolburate le-au inundat casele, curțile și grădinile. Combinatul chimic a rămas fără suflare!
În această “stare de nestare”, angajații au avut o capacitate ieșită din comun de a absorbi loviturile și de a se reface suficient pentru a merge mai departe, având capacitatea surprinzătoare de restabilire și supraviețuire, cărămizile existenței sociale. Eforturile eroice ale acestora: regim de lucru 12-16 ore pe zi, mâncare o singură dată, dormit 4-5 ore pe noapte, organizare perfectă a operațiunilor de redresare a instalațiilor, eliberarea căilor de acces, curățirea de mâl de peste tot, vestiarelor, revizuirea stării tehnice a utilajelor, uscarea și rebobinarea motoarelor electrice etc. Superioritatea morală, virtuțile autosacrificiului și solidaritatea umană ca ideal social și-au spus cuvântul în această situație de urgență majoră, traume umane și sufletești. Nu este nevoie de vreo perspicacitate extraordinară pentru a observa cea mai recentă criză mondială, epidemia coronavirus, în care solidaritatea umană își are rostul ei și ecoul învingerii catastrofelor, așa cum au fost inundațiile din anii 1970-1975, cutremurul din 1977 și multe, multe altele. Marele filozof Emil Cioran spunea: “veșnic dezamăgiți de veșnicie, oamenii redevin solidari și iubesc mai departe timpul etern care-i viața”.
(Va urma)
