Nu sunt nici pe departe un fatalist, dar epidemia cu care ne confruntăm azi, la scară planetară, care ne-a izolat (,,obligat forțat”) în case, ca într-un fel de isihasm mondial, tocmai în perioada ce premerge Moartea și Învierea Domnului, poate fi și un semn sau un răspuns divin mai aspru dat sau permis să se întâmple omenirii, un fel de ,,Îmi este silă” de felul cum trăiesc oamenii pe pământ. Acești oameni care își ,,sunt” autosuficienți, nedorind să-l cunoască pe “este”, (re)învață acum iubirea aproapelui și prețuiesc în liniște liniștea însăși. Dumnezeu, anul acesta, ne-a refuzat prezența, pentru mulți oricum doar formalistă, la sărbătoarea de Sfintele Sale Paști, reamintindu-ne că nu în locuri mirifice sezoniere, ci în Biserică, și nu indecent, trivial sau în chip idolatru, așa cum până acum majoritatea lumii ,,creștine” obișnuia s-o facă, ci în rugăciune plină de lacrimi, trebuie prăznuită această sfântă sărbătoare a Învierii! Iar și iar, nu știu a câta oară, Cel ce este ne readuce aminte că Biserica nu este doar o clădire sau o tagmă preoțească. Biserica suntem noi toți!
La post (un fel de carantină de bunăvoie) și rugăciune e chemat tot poporul drept credincios, nu doar slujitorii sfintelor Altare. De aceea nu-i înțeleg pe cei ce aruncă cu piatra în ele! Iată că acum, spre umilirea noastră, carantina ne e impusă, prin lege, tuturor! Așadar, sărbătoarea Paștilor nu e o poveste de concediu! E Moarte și e Înviere! Vedem cu ochii noștri cum lumea de azi e chemată, literalmente, prin moarte, la Înviere! Iar Învierea nu poate însemna altceva decât o stare nouă de ființare a întregii umanități. În Occident, unele biserici, în vremuri normale rămase goale de credincioși, azi sunt pline de sicrie! Este, poate, imaginea cea mai dureroasă, dar și realistă a ceea ce a ajuns (în vremurile din urmă) creștinismul european. Și când mă gândes că încă (în Viena, de pildă) se duce o luptă asiduuă pentru eliminarea semnului Crucii din unele spitale.
În creștinism, omul purificat, adică acel ,,sunt” uman ,,curat cu inima” devine, în lumea vremelnică, un răspânditor de “este” divin, de veșnicie. Dumnezeul biblic vrea să fim unii pentru alții, ceea ce este El pentru noi: Iubire! Acum putem pune și mai bine punctul pe ,,i”: Iubirea este! Dacă teama de moarte mă face să simt că într-adevăr sunt, iubirea îmi dă puterea să fiu. În fața morții, nu de puține ori mi-a fost dat să constat, muribunzii sunt foarte conștienți că sunt! Dar, deși încercăm, prin tot felul de mijloace tehnice sau oculte, să dăm moartea la o parte, încăpățânată ne arată că și ea este. Iată sub ce formă globaliză bate azi la poarta vieții terestre!
Lumea materialistă a lui ,,sunt” și a lui ,,am” are atât de multă nevoie de lumea spirituală a lui ,,este”. O lume în care ,,este” și ,,sunt” devin deoființă, nu în sens teologic-dogmatic, ci comportamental, în care, eu și tu, una suntem în Cel ce este! Înclin să cred că abia acuma se poate vorbi despre o adevărată și deplină comunicare și comuniune între oamenii de pe planeta albastră, despre ruperea reală a lanțului slăbiciunilor la nivel spiritual-moral. Eu însumi sunt pentru că tu însuți ești!
Uneori, prin jertfa personală, prin moarte chiar, (eroii sau sfinții) aleg să nu mai fie ceea ce sunt, pentru a fi ceea ce nu sunt, sau ceea ce omul paradisiac a fost, și chiar mai mult decât atât. Sfinții mor față de lume și tocmai de aceea devin pentru noi, profanii, oameni sfinți. Deși identic cu noi, un om sfânt e un altul. ,,Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16,25). De dragul unei calități superioare a ființei, deci a vieții, ,,aleg să nu mai fiu, pentru a fi cu adevărat”(Gabriel Liiceanu, Despre limită, Humanitas, București, 2019, p. 57). Iată cum un aparent paradox al vieții hristice ne descoperă, din punct de vedere spiritual, ce câștigăm atunci când pierdem.
