Anul 1946 a fost anul de început al bilanțului pierderilor umane, materiale, spirituale, al mutațiilor survenite în raportul forțelor politice și militare. Dintre puterile Axei, Italia ieșise din război în 1943, Germania capitulase la 8 mai 1945, iar Japonia la 2 septembrie, același an. România se afla, din 12 septembrie 1945, sub “protecția” Convenției de Armistițiu, sub o stare veritabilă de ocupație sovietică. Anglia și S.U.A. își vedeau de interesele lor prin alte zone ale lumii, dar nu uită nici țara noastră, făcând gestul nobil de a recunoaște oficial, la 6 februarie, guvernul Groza.
În 26 iunie, la Paris începea Conferința de Pace, delegația României îl avea în frunte pe Ministrul de Externe, Gh. Tătărăscu, care, încă din țară, a primit indicația “să nu ridice probleme care priveau relațiile româno-sovietice”. Printre hotărârile care ne privesc este și aceea de confirmare a anulării odiosului Dictat de la Viena, însă nu ne-a acceptat a intra în rândul țărilor cobeligerante. În țară lucrurile se pare să se fi mai liniștit, iar relațiile Rege-Guvern să fi intrat în normalitate. Ne face să credem acest lucru însăși faptul că, la 26 mai 1946, Regele Mihai I îl decorează pe dr.Petru Groza , “pentru întreaga activitate desfășurată în fruntea guvernului “. Asupra situației din România , în anul electoral 1946 se desprind aspecte importante în Informarea ambasadorului sovietic din 13 noiembrie, adresată Ministerului de Externe sovietic, în care se arată, printre altele, “o situație economică grea, un deficit de cereale de peste 146.000 vagoane, în afară de pâine lipsesc cartofii, fasolea, legumele ș.a.; specula, panica, sabotajele sunt peste tot. Industria funcționează la jumătate din capacitate, cu toate acestea, viața politică în țară este dominată de alegerile parlamentare”. În perspectiva alegerilor parlamentare, prevăzute pentru toamna anului 1946, au loc intense dezbateri asupra problemelor economice și social-politice. Partidele de stânga se grupează în Blocul Partidelor Democrate și lansează o platformă electorală plină de promisiuni, care mobilizează masele la vot. Pe 15 iulie 1946 se publică o nouă lege electorală, care lărgește mult drepturile de vot, dar care prevede și unele restricții pentru anumiți cetățeni declarați criminali de război, hitleriști, fasciști ș.a. Seceta din vară a pârjolit culturile, industria își revenea cu mare greutate, plata despăgubirilor de război, mașini și utilaje de bază din fabrici demontate și trimise în Uniunea Sovietică sunt numai o mică parte din greutățile acestui an. A venit și data de 19 noiembrie, ziua de alegeri. Prezența la vot a fost mare, iar numărarea voturilor a dat câștig Blocului Partidelor Democrate, care, împreună cu Uniunea Populară Maghiară, au întrunit 78,45% din totalul voturilor, iar partidele istorice numai 17,34%, acestea contestând rezultatul și corectitudinea alegerilor la Londra și Washington, contestație rămasă fară rezolvare. La 1 decembrie, Regele Mihai I dă citire Mesajului Tronului în Parlament, care aprobă alegerile prin cuvintele: “Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanților țării, întruniți astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieții parlamentare”. Anul 1946 se încheie printr-o măsură adoptată de Adunarea Deputaților, de etatizare a Băncii Naționale a României, care fusese un fief al P.N.L.
Anul 1947 începe cu două evenimente: Mesajul de Anul Nou al Regelui Mihai I și Vizita la Washington a lui Mihai Ralea. Din mesajul tronului să reținem: “În clipa în care trecem pragul Anului Nou, primul Meu gând și toată dragostea Mea se îndreaptă spre voi... Fac apel la iubirea de țară a tuturor și la grija ce trebuie să i-o purtăm...”. Începtul de an îl găsește pe Mihail Ralea în capitala americană, unde are o întâlnire cu George Marshall. M. Ralea începe prin a spune că românii își doresc o apropiere între cele două popoare, român și american, arătând apoi greutățile prin care trece țara noastră. Secretarul de Stat al S.U.A. se declară nemulțumit față de modul cum s-au desfășurat alegerile la noi și că un eventual ajutor american pentru România va întârzia, întrucât America “are obligații mai mari față de aliații Anglia, Franța, cât și față de zonele de ocupație din Germania și Japonia. La despărțire, Mihai Ralea a lansat rugămintea către Marshall: “Domnule Secretar, nu ne lăsați dincolo de cortina de fier!”. Situația contradictorie a României, de ostil și apoi de aliat al Națiunilor Unite, a ridicat multe discuții la Conferința de Pace de la Paris. Argumentele României, ca participant activ și eficient la eliberarea Nordului Transilvaniei, al Ungariei, Cehoslovaciei, cu o oștire ce a depășit 170.000 de militari, între 24 august 1944 și 12 mai 1945, mobilizarea făcută pentru sprijinirea frontului nu au fost suficiente pentru ca și noi să fim recunoscuți ca țară cobeligerantă, fiind tratați ca stat învins, cu toate asprele consecințe. Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, recunoaște reîntregirea Ardealului , dar și menținerea trupelor de ocupație sovietice pe teritoriul românesc. În urma semnării tratatului, România a ieșit de sub regimul Convenției de Armistițiu, dar a rămas în spatele “cortinei de fier” timp de aproape 40 de ani. Uniunea Sovietică, în toată această perioadă, a rămas aproape singurul factor decizional politic, social, educațional și economic în zona sa de influență. Pe tărâm politic, în țară are loc o ascensiune rapidă a rolului Partidului Comunist în toate domeniile de activitate, care, numeric, în 1947 a ajuns la cifra de 800.000 de membri, 42,4% muncitori și 33,3% țărani. Menționăm aici cifrele care ne arată și o structură etnică a membrilor de partid la nivelul anului 1933: 26,58 % unguri, 22,50 % români, 18,22 % evrei, 10,27 % ruși și ucraineni, 8,45% bulgari și 13,83% alte naționalițăți. În 1958 compoziția s-a modificat, românii deținând majoritatea cu 83,96 %, ungurii 11,00 % și evreii 2,19 % . Pe plan mondial, un interes deosebit s-a acordat refacerilor economiilor naționale. Statele Unite lansează în acest scop programul de întrajutorare, așa- zisul “PLAN MARSHAL”. Multe țări și-au redresat economiile în baza acestui program; pentu România și țările din sfera sovietică, accesul la program a fost interzis de Moscova. Nici pe plan politic nu am avut succes mai mare. În luna iulie am cerut la O.N.U. să fim și noi primiți în acest organism internațional, dar Consiliul de Securitate ne-a respins solicitarea. În țară economia și siguranța vieții sociale erau înnăbușite de creșterea galopantă a inflației: prețul cu amănuntul a crescut cu peste 8.000 de ori față de anul 1938, iar prețul vieții cu peste 5.000 de ori. Reforma monetară din 15 august 1947 a pus capăt inflației și haosului financiar, România începând să facă și mici progrese în domeniul economic, producția industrială ajungând la nivelul de 78 %, față de cea din anul 1938. Totuși, greutățile materiale ale populației erau deosebit de mari atât la orașe, cât și la sate. Nemulțumirile creșteau, guvernul și-a intensificat măsurile de intervenție împotriva nemulțumiților. Partidele de opoziție “plecaseră, mai trezeau câte o speranță prin atitudinile lor. Suveranul ezita să adreseze critici la adresa guvernului, așa cum făcuse în 1945, declarând “greva regală”. În schimb, în ziua de 14 iulie, guvernul a trecut la represalii, arestând pe fruntașii Partidului Național Țărănesc, condamnându-i la ani grei de închisoare. Ca măsură de precauție, I.C. Brătianu, printr-o Circulară, suspendă activitatea P.N.L. Astfel, în vara anului 1947, cele două partide istorice părăsesc scena politică a țării și vor reveni, mult slăbite, după mai bine de 40 de ani. Sub presiunea Moscovei, pe 6 noiembrie, Guvernul Groza se restructurează, înlocuindu-l pe Ghe. Tătărăscu de la externe, cu Ana Pauker și numindu-l la finanțe pe Vasile Luca. Spre sfârșitul anului se vorbea de un plan care să marcheze înlăturarea regalității, care devenise o frână în procesul de modernizare a României.Țara noastră rămăsese singurul stat de ,,democrație populară”, cu o formă monarhică de guvernământ. Între 12 noiembrie - 21 decembrie, cât a lipsit regele din țară, guvernul Groza îi pregătise debarcarea. Groza îi face o vizită regelui, pe 22 decembrie, când avansează ideea că “monarhia este o instituție trecătoare”. În 24 decembrie 1947, Regele Mihai I semnează ultimul decret regal al României; era decretul de numire a lui Emil Bodnăraș ca Ministrul Apărării Naționale. La 30 decembrie, orele amiezii, Ghe. Gheorghiu Dej și dr. Petru Groza îi fac o vizită Monarhului, cerându-i demisia. S-au zis și s-au scris multe despre momentul abdicării; te lăsăm, dragă cititorule, să te oprești la varianta cea mai credibilă pentru tine. Noi vom prezenta doar cele susținute de cei doi eroi principali. Dr. Petru Groza, în după amiaza zilei, declara: “Actul s-a făcut prin bună învoială, istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, poporul a făcut un divorț decent și elegant de monarhie”. La numai câteva luni distanță, aflat la Londra, Mihai declara, la 16 martie 1948: ,,Actul de abdicare a fost impus prin forță de un guvern care nu reprezintă voința poporului român, așa că denunț actul abdicării. Nu mă consider în niciun fel legat de un angajament contractat forțat”.
