“MAMĂ, O SĂ NE DOARĂ CÂND NE VOR UCIDE?”

Distribuie pe:

În august 2016, am vizitat pentru prima dată lagărul morții de la Auschwitz. Mi-a fost de ajuns doar o singură privire către bolta mare de la intrare, ca să înțeleg că Dumnezeu a plâns mult atunci când oameni creați de EL au exterminat alți oameni creați tot de EL.

“Arbeit macht frei” sau “Munca te face liber” avea să fie începutul sfârșitului pentru peste un milion de oameni, majoritatea evrei, romi și sinti. De la primul pas pe pământul care își plânge și acum suferința sufletelor ucise cu bestialitate, te cuprinde o tristețe adâncă. Lacrimile încep să curgă și nu se mai opresc. Prin miniaturi și machete expuse în clădirile devenite muzeu pentru vizitatori, ți se arată scene ale gazării, ale morții, iar mintea începe să îți proiecteze dureros iadul oamenilor nevinovați. Tone de păr smuls pe viu din capul femeilor sunt expuse ca o amintire puternică a masacrului comis de naziști. Am încercat cu greu să mă stăpânesc, să îmi controlez sentimentele, însă am cedat atunci când am văzut o poză agățată pe un perete. O poză în care o mamă așezată în genunchi își strângea tare la piept pruncul. În josul pozei scria așa: “Mamă, o sa ne doară când ne vor ucide? Nu, mama, e ca atunci când dormi”. Sunt tată și încă mă încăpățânez să cred că știu ce era în sufleul femeii, dar nu e așa deloc, căci cine poate înțelege vreodată ce este în sufletul unei mame care știe că o să îi fie ucis pruncul.

Copii, femei și bărbați și-au lăsat sufletele sfâșiate de durere în zgârieturile adânci din zidurile groase de beton ale camerelor de gazare, zgârieturi făcute cu mâna goală, în ultima lor încercare de a cere îndurare.

Au lăsat, astfel, pentru generații întregi, moștenirea celei mai întunecate perioade a istoriei noastre recente, cerându-le parcă tuturor celor care aveau să treacă pragul muzeului de la Auschwitz, și nu numai, să își amintească, să nu uite și să nu mai repete niciodată greșeala superiorității unei rase umane.

Lasă un comentariu