“De la 1600, niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul său, securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie tragică.” (Nicolae Iorga)
În urma campaniilor desfășurate în Transilvania și Moldova, Mihai Viteazul - descendent al familiei Pătrașcu, ban de Mehedinți, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești - devine, oficial, pentru o scurtă perioadă, în 1600, domnitor al tuturor celor trei țări ce urmau să formeze România de astăzi.
Într-un hrisov emis la 27 mai 1600, Viteazul se declara “Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și își confecționa binecunoscuta pecete pe care figurau cele 3 Țări Române-surori. Figura lui tragică a influențat decisiv Istoria românilor, gândul său cuprinzător și fapta sa temerară au impus un model și au inaugurat o epocă.
“În timpul acesta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage... Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate, am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam” (N. Iorga - “O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși”)
