Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, de după Primul Război Mondial, a decis: Ungaria nu va mai fi imperiu, ci țară. În consecință, guvernul său nu-și va mai exercita prerogativele pe întinderea celor 368.000 kmp, cât era Transleithania, adică partea ungurească a Imperiului austro-ungar, ci la nivelul celor 93.000 kmp cât reprezintă întinderea statului maghiar rezultat, în mod foarte documentat, în urma acestei conferințe, constituit pe principiile: etnic, istoric și al naționalităților.
Nemulțumiți de starea de fapt, ungurii au început imediat lupta pentru recuperarea imperiului, ei devenind principalul factor de încurajare a fascismului pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Au jucat și atunci o carte proastă, iar alianța cu Germania și Italia fasciste le-au purtat ghinion. Și, cu toate că în cei doi ani care au precedat Războiul (1938-1940), au reușit cu ajutorul acestora să recupereze, prin rapturi, drept cadou, aproape toate vechile teritorii: de la cehi și slovaci, de la Ucraina, și 42 la sută din teritoriul Transilvaniei, în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, la finalul războiului, prin repetata Conferință, tot de la Paris, din 1947, au dat totul înapoi și au rămas cu ceea ce au avut conform Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920. Deci, istoria le-a dovedit că nu se poate.
Cu toate acestea, clasa politică budapestană n-a renunțat la lupta sterilă, inoculând maghiarilor, și după Al Doilea Război Mondial, speranța că, odată și odată, tot se va întâmpla acest lucru. Aceasta, în ciuda faptului că minți luminate ale omenirii, interesate de subiect, susțin clar că a alimenta un popor, și mai ales pe cel maghiar, cu astfel de speranțe, este o adevărată nebunie, un gest politicianist menit să otrăvească conștiința acestuia, obligându-l la atitudini belicoase față de vecini, odinioară victime ale rapacității lor.
Iată ce spunea în acest sens, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, istoricul și politologul William M. Johnston, în a sa “Istorie a culturii și spiritului Austriei”, citat de Pal Lendvai în cartea: Ungurii, o mie de ani de victorii în înfrângeri: “Graba de a privi lumea prin ochelarii trandafirii, i-a dus pe unguri în ispita de a-și exagera dimensiunea. În timpul acesta, ei n-au luat act de nenorocirile popoarelor cucerite de ei. Capacitatea lor de a visa a făcut din ei niște avocați remarcabili, mereu gata de a susține că Ungaria este o excepție printre națiuni.”
O apreciere excepțională, spunem noi, la subiect, reliefând cel puțin trei trăsături care-i caracterizează profund și permanent. Adică, deși popor mic, ca să nu spunem foarte mic, și cu resurse limitate, atât umane cât și materiale, este mereu gata să participe agresiv la marea politică a Europei și a lumii, în speranța că pescuitul în ape tulburi îi va da câștig de cauză. Emblematice în acest sens sunt nu numai eforturile lor politice de a aprinde scânteia conflagrațiilor, cum au fost ultimele două războaie mondiale, dar și politica revanșardă pe care sunt gata să o susțină și azi, alăturându-se Rusiei, o altă nesătulă de spații vitale, dacă pe nemți i-a pierdut ca aliați.
O altă problemă sesizată de istoric și pusă în discuție este cea a voinței popoarelor care au stat secole de-a rândul sub asuprirea lor. Autorul paragrafului citat remarcă lipsa de realism în politica lor iredentistă, aceștia nefiind capabili să ia act de nenorocirile aduse popoarelor cucerite de ei. Adică ei vor cu orice preț ca popoarele asuprite la sânge, cândva, să reintre sub papucul lor, fără ca acestea să fie măcar întrebate. Dacă domnii doritori de Ungaria Mare ar reflecta doar o clipă la acest subiect, cu siguranță că ar trebui să se rușineze de ceea ce a însemnat dominația primitivă maghiară, a grofilor și conților, a celorlalți latifundiari care au ținut, în mod dinadins, în obscuritate națiunile dominate. Rezultatul unui asemenea bilanț ar fi total descurajator pentru ei. Pentru că Ungaria imperialistă a avut, în decursul veacurilor, cele mai dezastruoase, mai cinice și mai crâncene forme de guvernământ, care au dus de la exploatarea cinică a individului, la negarea drepturilor sociale și naționale ale popoarelor subjugate, până la desființarea lor ca entități naționale, prin cele mai dure procedee de asimilare etnică. De altfel, țările supuse Ungariei imperialiste sunt recunoscute pentru nivelul lor scăzut de dezvoltare, moștenire care și-a pus amprenta asupra existenței lor pe termen lung, în raport cu cele care au cunoscut dominația austriacă. De altfel, Ungaria însăși este mai dezvoltată în zona de nord-vest, care a stat mai mult sub ocupația habsburgică.
Cea de-a treia remarcă și anume: “capacitatea lor de a visa a făcut din ei niște avocați remarcabili, mereu gata de a susține că Ungaria este o excepție printre națiuni”, este de mare actualitate și dl Viktor Orban demonstrează din plin acest lucru. Aspectul acesta pare a fi o caracteristică generală, din momentul în care ei chiar cred că refacerea proiectului Ungaria Mare ar fi posibilă și în secolul 21, iar, dacă nu, în cele ce urmează, fie chiar și la “calendele grecești”. În acest registru se înscriu activitățile desfășurate la toate nivelurile cu prilejul comemorării Centenarului Trianon, și care a culminat cu discursul lui Viktor Orban din 7 iunie, în localitatea Satoraljaujhely. Un discurs dur și plin de amenințări la adresa vecinilor și a întregii Europe. După ce a lovit în statele succesorale din est, România fiind cea mai vizată, Orban Viktor, vocea nr. 1 a politicii maghiare, și-a îndreptat furia împotriva “Vestului care, a violat granițele vechi ale Europei Centrale, și istoria sa”. Iată ce spune acesta printre multe altele: “Marile Puteri au îngrămădit ungurii într-o zonă cu granițe care nu pot fi apărate și au privat țara de resursele sale naturale, fără nicio îndreptățire morală. Nu-i vom ierta niciodată”!
Așadar, Europă, ține-te bine, iar cât privește România, ce să mai zicem. În noul context oare va mai funcționa “ Mica Înțelegere”de acum un secol, formată din statele succesorale România, Iugoslavia, Cehia și Slovacia?
De data aceasta, discursul lui Viktor Orban, privind “starea națiunii”, a fost imediat taxat de o consângeană de-a lui. Este vorba de Eva Balogh, cunoscut profesor universitar din Statele Unite, plecată din Ungaria după evenimentele din 1956, care într-un articol postat recent pe rețelele de socializare, face o radiografie a ceea ce s-ar numi Sindronul Trianon,” care în opinia domniei sale nu înseamnă altceva decât: “ruperea sistematică a crustei de pe o rană simbolică și reinfectarea ei periodică”.
Să menții națiunea pe care o conduci într-o continuă visare, oferindu-i speranțe deșarte, constituie un adevărat cinism. Lucrul acesta a fost sesizat și de alte personalități politice și a făcut obiectul unor comentarii de presă pe întreg mapamondul, mai ales în Europa, amenințată direct de represiunile lui Viktor Orban. Că a convenit sau n-a convenit cuiva, că unii l-au luat în derâdere, vocea lui Viktor Orban s-a făcut auzită, și acest lucru este un mare câștig pentru el și pentru Ungaria. Pentru că, în condițiile răstălmăcirilor care au loc azi în presă, prin abundența de știri false ce se fabrică la minut, minciuna poate fi transformată ușor în adevăr, iar cazul ziarului londonez “Daily Mail” al lordului Rothermere, care a reușit, în mare parte, prin anii 1927 /1928 să schimbe concepția lumii despre sensul Tratatului de la Trianon, în favoarea Ungariei, poate fi un exemplu de reținut. Iar primii care ar trebui să ia atitudine am fi noi, românii, politicienii noștri. Din păcate însă, după cum s-a și văzut, nicio speranță din partea acestora. Modul în care ne-am folosit de această oportunitate prilejuită de aniversarea Centenarului Trianonului este execrabil și rușinos. Jucând altfel diplomatic, am fi avut ocazia să arătăm Europei și lumii adevărata față a poporului român, dar și că București, și nu Budapesta este capitala adevărată a României.
