În anul 1945, armata română, după eliberarea Ardealului, a continuat să lupte alături de trupele aliate pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, până în Munții Tatra. Militarii români au trăit momente grele pe aceste fronturi, înfruntând curajos pericolul de moarte, luptând alături de armatele aliate. Sacrificiul armatei române, marcat prin șirul de morminte ale ostașilor căzuți în aceste lupte, de puține ori și-a găsit răsplata și aprecierea binemeritată. S-a întâmplat voit un asemenea lucru și în timpul luptelor de la Budapesta. În momentul în care, supus sub presiunea armatei române, căderea orașului era iminentă, sovieticii ne scot din dispozitiv și ne trimit spre alte fronturi, pentru ca fructul victoriei să nu-l împartă cu cei ce-l meritau de fapt. În țară au loc numeroase și importante evenimente marcate de “amabilități” politice și nu numai; majoritatea petrecute la inițiativa și cu acordul sovieticilor. La 6 martie, Regele Mihai I îl numește în fruntea guvernului pe Dr. Petru Groza. La 6 iulie, pentru meritele sale în politica internă și externă a României, prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., prin Decret prezidențial, îl decorează pe Regele Mihai I al României cu ordinul “VICTORIA”. La mai puțin de un an, pe 26 mai 1946, Mihai I semnează decretul regal prin care dr. Petru Groza este decorat cu “Ordinul Serviciului Credincios” în Gradul de Colan. Însă, pe măsura trecerii timpului, au încetut să apară și să se amplifice neînțelegerile dintre guvern și Palatul Regal. Profitând și de lipsa temporară din țară, a Regelui, plecat în Anglia, guvernul a pregătit manevrele pentru debarcarea acestuia. La revenirea suveranului în țară, pe 22 decembrie 1947, Groza îi face a doua zi o vizită de bun venit, ocazie cu care îi spune că “regalitatea a cam devenit o frână în dezoltarea României”. Acesta a fost semnalul la care se aștepta oarecum și Casa Regală, dar la alt moment, ceva mai îndepărtat. Pe 30 decembrie, Dr. Petru Groza, secondat de Gh. Gheorghiu-Dej, se prezintă la Palatul Elisabeta, punându-i pe masă Regelui, pentru semnare, actul de abdicare, fără nicio amânare. Sub presiune și amenințări, Regele Mihai I al României semnează actul de abdicare. Despre acest act, Dr. Petru Groza spunea că “s-a făcut prin bună învoială și că istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei poporul a făcut un divorț și decent, și elegant, de monarhie”. În replică, Mihai I, peste numai trei luni, explica la Londra că “buna învoială” a fost de fapt “un act de forță fără vreo alternativă” și că “în aceste condiții nu mă consider obligat în niciun fel de acest act”.
Evenimentele din după amiaza zilei de 30 decembrie ne arată că, la orele 19.10, Adunarea Deputaților ia act de abdicare și votează legea nr. 363, prin care România devine Republică Populară. Regimul democratic pluralist fusese abolit odată cu monarhia. Este momentul în care în țară încep luptele pentru câștigarea puterii, în interiorul partidelor și între partidele politice. Totul se desfășoară sub atenta observație și cu sprijinul Moscovei. La comuniști, Vasile Luca, Ana Pauker și Teohari Georgescu sunt eliminați, conducerea partidului fiind preluată de Gh. Gheorghiu-Dej. Cu Dr. Petru Groza la guvern și Dej la partid este condusă țara pe aproape întreaga durată a regimului de Democrație Populară (1945-1958). Prin câteva date, să ne amintim de cele două personalități care au dominat o perioadă tristă din istoria noastră națională.
Dr.Petru Groza s-a născut la Băcia, jud. Hunedoara, în anul 1884, tatăl său fiind preotul ortodox al satului. A făcut sudiile de drept și științe economice la Budapesta și a devenit avocat și om politic: membru al Partidului Național Român. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, unde le-a vorbit românilor aflați pe Câmpul lui Horia despre importanța evenimentului. Este Ministru de Stat și la Lucrările Publice în guvernul Averescu. În 1933 constituie organizația Frontul Plugarilor. Pentru orientările sale de stânga este arestat (1943-1944), dar eliberat de Antonescu, cu rezoluția: “Groza este tot ce vreți, dar trădător de țară nu e. Să fie eliberat”. Pe 6 martie1945, este numit prim-ministru, păstrându-și unele din criteriile sale de conduită: Nu s-a înscris în Partidul Comunist, a rămas “prietenul” și nu “tovarășul” Petru Groza. A dat dovadă de înțelegere și omenie față de îndreptarea unor nedreptăți în condițiile luptei de clasă generalizată promovată de comuniști. În timpul guvernării Dr.Petru Groza, s-a reinstaurat guvernarea românească în nordul Transilvaniei (9 martie 1945); a fost restituit o parte din tezaurul istoric și artistic evacuat din România în Rusia, în anii 1916-1917 ș.a.
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), s-a născut într-o familie săracă din Bârlad. S-a calificat ca electrician și a lucrat la Căile Ferate. Pentru participarea la organizarea grevei de la Atelierele C.F.R. Grivița este arestat și ținut în închisori din anul 1933 până în 1944. A devenit tovarăș de celulă cu Nicolae Ceaușescu, cel care îi va lua locul la conducerea partidului după moarte sa, în anul 1965. Ajuns la șefia P.C.R., își consolidează poziția prin eliminarea adversarilor (Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu...). Până prin anul 1952 a încurajat lupta de clasă la sate prin acțiuni de represiune, încălcări de drepturi elementare ale omului “abuzuri, bătăi, violențe” etc. După moartea lui Stalin, a urmat o perioadă de redresare, de apropiere mai mare a politicilor promovate de partid față de interesele naționale. În schimbarea macazului spre noile politici interne și externe, au avut importanță sfaturile primite și înțelese de la Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu. Astfel, au loc progrese în politica externă: sunt restabilite relațiile cu toate statele vest-europene și cu Statele Unite, suntem primiți în marea familie a O.N.U. etc. Rămâne meritorie “Declarația din Aprilie 1964”, prin care P.C.R. stabilește să promoveze politici interne și externe proprii, de interes național. În august 1964, Ghe. Gheorghiu-Dej declară public că “În R.P.R. a încetat lupta de clasă”. Sub aceste două personalități, bune sau mai puțin bune, s-a dezvoltat România, aflată încă sub papucul sovietic. A fost perioada în care au fost naționalizate și trecute în stăpânirea poporului 8.894 de întreprinderi (în 1948), s-a făcut reforma învățământului (1948), s-a decretat scoaterea în afara legii a organizațiilor din cultul greco-catolic (decretul 358, din 1 decembrie 1948), raionarea administrativ teritorială a țării, transformarea socialistă a agriculturii ș.a.Toate aceste acte “revoluționare” au fost resimțite de întreaga populație a țării, inclusiv de locuitorii satului cristurean, așa cum vom vedea în numerele de ziar ce vor urma.
