Motto: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (George Călinescu, “Viața lui Mihai Eminescu”, 1932)
Nu vă voi spune nimic nou. Doar spre aducere-aminte...
Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, la 15 ianuarie 1850. Este al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (“Fiind băiat...” sau “O, rămâi”).
Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți. Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist, în 1865, și pleacă din nou, în 1866. Între timp, e angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani
(la Tribunal și Primărie) sau pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.
În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul și elevii scot o broșură, “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia “La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminovici.
La 25 februarie/9 martie pe stil nou, debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în “Familia” încă cinci poezii.
Din 1866 până în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești. A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și realizează proiectul. Ajunge sufleur și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi sufleur și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în “Familia”, scrie poezii, drame (“Mira”), fragmente de roman, “Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 și 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filosofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.
Între 1872 și 1874 este student la Berlin. “Junimea” îi acordă o bursă cu condiția să-și ia Doctoratul în filosofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în țară, trăind la Iași, între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iași”. Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la “Junimea”. Situația lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la București, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul “Timpul”. Desfășoară o activitate publicistică excepțională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, “Luceafărul” etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poesii” , cu o prefață
și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu și vin și cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puțin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și interpretate diferit în mai multe surse, la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3), în casa de sănătate a doctorului Șuțu. E înmormântat la București, în Cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.
Pentru conformitate, MARIANA CRISTESCU
Desen de LIGIA MACOVEI
