În cele din urmă, “peretele din mijloc al vrajbei” își merită pe deplin numele. În Creștinism el a fost desființat de Jerfa lui Hristos, în sensul că El, Fiul lui Dumnezeu, a îndumnezeit și eliberat natura umană asumată, de limitele și îngrădirile ei firești, dar și de consecințele lor: vrajba și ura. Ne-a adunat (teologic, asumat) pe toți (indiferent de rasă, gen, religie, limbă, culoare etc.) în Sine, în Persoana Sa divino-umană și ne-a redefinit ca persoane umane.
În această unitate divino-umană, exprimată în chip văzut, chiar dacă la nivelul nostru uman încă nedesăvârșit, de Biserică, adunarea tuturor acelora care cred în El, omul rămâne tot om, dar unul nou, nefracționat. Un om bun, un om sfânt! Dar pentru că nu toți oamenii planetei își asumă în chip personal această lucrare reală a mântuirii, pe care o numim Paști, ci, mai mult, o desconsideră ori, pur și simplu, nu o cunosc, zidul (înclinația păcătoasă, limitele firii) și vrajba sunt și rămân încă active. Acest zid (al plângerii) e pentru atei o simplă moștenire genetică cauzată de un nimic existențial. Un zid care, azi, trebuie cu orice preț dărâmat!
În creștinismul ortodox este accentuat progresul spiritual uman, numai în virtutea unei legături, tainice în felul ei, ascunsă privirilor profane, exterioare, cu Hristos-Dumnezeu, instaurat ca putere divină înlăuntrul omului. Noi îi spunem acestei legături conlucrare divino-umană teandrică. Dar, pentru că din păcate și din cauza păcatelor, foarte puțin oameni au realizat-o deplin (anume sfinții), și pentru că omul profan consideră o asemenea conlucrare greu de realizat, se încearcă azi, pe cont propriu, cu de la sine putere, un fel de ridicare a omului din propria-i insuficiență și autosuficiență. Această încercare e denumită, în lumea atee, “metamorfoză”, iar legăturile prin care ea se realizează sunt numite “conexiuni”. Așadar, conectați la maxim cu lumea interioară și exterioară, limitați totuși la natură și constrânși de ea, se speră eliminarea acestui perete din mijloc “al vrajbei”, reprezentat de limitele și marginile naturii umane, “capcana” în care omul, zice G. Liiceanu (Despre Limită), a căzut fără voia sa, din care acum vrea să scape spre a deveni o altă omenire.
Poate, urâtul, naște, crea frumosul? O altă omenire înseamnă, din perspectivă soteriologică, o omenire îndumnezeită. Știința futuristă vrea, așa se pare, prin dărâmarea peretelui din mijloc, să desființeze (metaforic, să taie cu sabia), treptat și pe bucăți, întreg omul, adică să (pre)fabrice o nouă ne-omenire! Nu poate însă preconiza cum va arăta, în acest context nou al vieții, ura sau vrajba! Poate fi utilă o sabie în alt context decât cel al vrajbei?
