Criza provocată de pandemia Coronavirus se pare că nu a afectat prea mult viața socială a românilor. Dornică de libertate, populația și-a reluat obiceiurile de dinaintea crizei, bineînțeles, cu măsurile minime de prevenire impuse de autorități. În dorința de a reda realitatea din județ, “Cuvântul liber”, fiind, în primul rând, un ziar județean, am considerat de cuviință să vă prezint un episod din viața unui om normal, plecat de copil din sat, stabilit la oraș, cu un loc de muncă în industria ușoară, iar după pensionare întors în sat. Am ales acest exemplu, cu riscul de a fi din nou criticat, fiindcă este valabil pentru mulți din generația de aur, cea care a contribuit la făurirea României moderne, obligați să părăsim satul la absolvirea școlii generale și să ne rostuim viața într-un oraș.
Nelu, prietenul meu din copilărie, a absolvit o școală profesională cu profilul lăcătuș mecanic. S-a angajat la combinatul chimic din Târgu-Mureș, în paralel și-a continuat studiile la un liceu seral, o școală serioasă, unde, în vremea aceea, se învăța carte. Nelu visa să devină pilot de aviație militară și, după Bacalaureat, s-a înscris la examenul de admitere la Școala de ofițeri de aviație. A trecut cu bine primele teste psihologice și medicale, dar, înainte cu o zi de un examen ORL, a făcut baie în Herăstrău. Medicii militari l-au respins fiindcă i-au găsit ceva la urechea dreaptă. De aici a început tot necazul pentru Nelu, chiar dacă era pregătit pentru probele teoretice. Întors acasă, a fost chemat la oaste, încorporat la o unitate militară din Craiova. Aici s-a îmbolnăvit și, după liberare, n-a mai avut curajul să încerce la o altă facultate. În schimb, a urmat o școală de maiștri și, până la pensionare, a fost un maistru apreciat la o întreprindere din Târgu-Mureș. Între timp, și-a cumpărat o garsonieră. Fiind pasionat de citit, avea la un moment dat o bibliotecă cu câteva sute de cărți. Într-un timp, chiar cocheta cu poezia. Helga, o prietenă săsoaică dintr-un sat de pe Târnava Mică, a plecat în Germania și nu și-a mai căutat o soție, așa că a rămas fecior bătrân, dedicându-se muncii în trei schimburi. După revoluție, fabrica s-a privatizat, apoi a fost închisă, și Nelu, asemenea multor meseriași din generația lui, a devenit șomer, apoi s-a pensionat anticipat. Vârsta, și, probabil, sănătatea nu i-au mai permis să înceapă o altă meserie, o altă activitate. S-a trezit singur, într-un oraș care nu mai avea nevoie de experiența și inteligența lui. A vândut garsoniera și s-a întors în satul natal, unde și-a cumpărat o casă cu o grădină mare, de 30 de ari. Nostalgic după anii din copilărie, când grădina de lângă casă și animalele din curte îți asigurau 90 la sută din necesarul de hrană, a rămas dezamăgit când a constatat că satul nu mai este același, că oamenii s-au schimbat, iar banii din pensie abia dacă îi ajung pentru lucrări agricole și întreținerea locuinței. Noroc că a găsit un leac împotriva singurătății prin prietenia cu doi căței, trei pisici și zece găini. Nici domn, nici țăran, Nelu trăiește singur, într-un sat de pe Târnava Mică. Din când în când, merge în Târnăveni, la un bancomat, să-și ridice pensia. În perioada pandemiei și-a lucrat via, livada, straturile cu legume și căpșuni. Noroc cu știrile de la televizor, că mai află ce se întâmplă în țară și în lume.
Zilele trecute l-am găsit supărat. L-am întrebat ce are pe suflet, cum a trecut peste pandemie. Mi-a răspuns că cel mai greu îi este să recunoască răutatea oamenilor. Are impresia că izolarea i-a înrăit pe unii oameni: “Fratele meu a vândut casa părintească la niște țigani din sat, în urmă cu mai mulți ani. Mă trezesc, după atâția ani, că vin cumpărătorii și îmi spun că și cele 2,5 hectare de teren ale părinților sunt ale lor. M-am dus la ei și le-am cerut acte doveditoare. Atunci un țigan m-a cu lovit cu pumnii peste față. Știi ce m-a durut cel mai mult? Că am fost bătut în casa părinților mei, în locul unde m-am născut. Dacă mergeam la poliție, nu câștigam nimic, dimpotrivă, riscam să fiu bătut de țigani mai rău. M-am întors acasă, am părăsit orașul, după ce toată viața am muncit cinstit, am construit România modernă. Oare n-am fost și noi o generație de sacrificiu?...”, mi-a declarat Nelu cu tristețe.
