Începând cu ziua de 23 august 1944, calea cunoscută și bătătorită de români, între cele două războaie, a fost presărată cu multe greutăți și opreliști, până în luna decembrie 1947, fiind întreruptă brutal în ziua de 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forțată a Regelui Mihai I. În perioada 6 martie 1945 - 30 decembrie 1947 a anilor de tranziție spre regimul de “Democrație Populară”, la conducerea țării se afla Regele Mihai I și Guvernul Groza, care funcționa sub directa supraveghere și controlul Moscovei. Ca momente benefice pentru țară, ce au avut loc în această perioadă, așezăm trei dintre acestea: recunoașterea imediată a suveranității administrației românești asupra Nordului Ardealului, răpit prin odiosul dictat nazisto - fascist de la Viena (30 august 1940), reforma agrară din martie 1945 și încheierea Tratatului de Pace de la Paris, 10 februarie 1947. Referitor la retrocedarea Nordului Ardealului, să ne amintim că la numai două zile de la numirea Dr. Petru Groza prin decret regal, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, acesta se adresează lui I. V.Stalin, printr-o telegramă, pe data de 8 martie 1945, prin care transmite dorința poporului român de a reintegra Transilvania, României. Cu o rapiditate neașteptat de mare, a doua zi, 9 martie, I. V.Stalin răspunde: “Guvernul sovietic este hotărât să satisfacă cererea Guvernului român.... și să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administrației Guvernului român”. Acest lucru a fost consfințit prin Art. 1 și 2 din tratatul de Pace, încheiat la Paris, la 10 februarie 1947. “Hotărârile sentinței de la Viena, din 30 august 1940, sunt declarate nule și neavenite. Frontiera dintre România și Ungaria este restabilită prin articolul de față, așa cum exista la 1 ianuarie 1938 (art. 2). În ce privește reforma agrară , la 22 martie 1945, ministrul agriculturii și domeniilor, Romulus Zăroni, prezintă Regelui proiectul decretului-lege pentru Înfăptuirea Reformei Agrare, pe care îl semnează a doua zi. Referitor la Tratatul de Pace, semnat la 10 februarie 1947, acesta este structurat în VIII părți și 40 de articole.Tratatul, în afară de faptul că a restabilit integritatea teritorială a țării, nu ne-a fost deloc favorabil. Ex: Art. 11-19 prevăd o serie de restricții asupra posibilităților de întărire a capacității de apărare a țării. Art. 21 stabilește că “forțele aliate vor fi retrase din România, în termen de 90 de zile... Uniunea Sovietică, rezervându-și dreptul de a păstra pe teritoriul român forțe armate. Art. 22 stabilește ca despăgubiri pentru pagubele aduse Uniunii Sovietice să plătim 300 milioane de dolari U.S.A., în termen de 8 ani (o uncie de aur - 35 dolari) ș.a.m.d. În toată această perioadă luptele și șicanele între forțele politice au cunoscut o înverșunare crescândă cu fracțiunea comunistă sprijinită de Moscova, mereu în ofensivă. S-a ajuns astfel ca la 30 decembrie 1947, ultimul bastion al democrației din țara noastră să fie înlăturat cu brutalitate. Urmează apoi o perioadă, de câțiva ani, în care guvernanții iau măsuri aberante în domeniile economiei, agriculturii, grijii față de bunăstarea oamenilor etc., care au influențat negativ nivelul vieții locuitorilor de la orașe și sate. Măsurile restrictive luate la adresa unor largi categorii de populații și lipsurile materiale și de hrană cu care se confrunta țara erau privite cu îngrijorare de către sovietici, care se simțeau și ei vinovați, “sfaturile părintești”, date guvernanților noștri, dovedindu-se a fi falimentare. Moscova pregătea un set de critici la adresa guvernului român și un program de măsuri pentru îndreptarea lucrurilor. În luna iulie 1953 este “invitată” la Moscova o delegație de partid și de stat, formată din Gheorghiu-Dej, Miron Constantiescu, Chivu Stoica și A. Moghioroș, pentru discuții și instruire. Cu această ocazie, Molotov, după o lungă listă de critici și învinuiri la adresa politicilor guvernamentele românești, s-a adresat delegației, spunându-le: “Voi vă simțiți siguri sub aripa Uniunii Sovietice. Fără sprijinul nostru nu v-ați menține la putere nici 2 săptămâini”. A recomandat apoi cum să-și recunoască abaterile și greșelile “fără zgomot, liniștit și fără să vă dezbrăcați în public”. O lună mai târziu, la București a fost convocată o plenară lărgită a C.C. al P.M.R. (19-20 august 1953), care a consemnat “erori” în programul de dezvoltare a agriculturii și de indusrializare forțată a unor ramuri industriale. La Plenară s-a hotărât, printre altele, introducerea unui sistem de achiziții și de contractări de animale și produse animaliere, pentru care statul oferea prețuri apropiate de cel de pe piața liberă și ca indusria să-și lărgească producția de bunuri de larg consum. La plenara lărgită s-a luat și hotărârea de sistare a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, începute la indicația lui I.V. Stalin. Anul 1947 este anul în care se intensifică prigoana împotriva partidelor istorice. În vara-toamna anului, sunt arestați, judecați și condamnați la ani mulți și grei de închisoare, liderii Partidului Național Țărănesc, inclusiv Iuliu Maniu. Partidul este scos în afara legii. Nici anul 1948 și apoi cei care l-au urmat n-au fost cu nimic mai ușori. Partidele democratice și oamenii de rând au avut mult de suferit, în continuare. Liderii Partidului Liberal, în dorința de a nu avea soarta țărăniștilor, au hotărât ieșirea temporară de pe scena politică a țării. Regalitatea fusese îndepărtată, țara ajunsese pe mâna “noilor veniți”. Reformele continuate în anul 1948 au zdruncinat din temelie societatea românească de la orașe și sate. Nici cristurenii nu au putut fi salvați de urmările nefaste aduse prin măsurile luate, potrivit acestor hotărâri. O influență imediată au avut măsurile luate prin: Reforma învățământului (3 august 1948); Desființarea Concordatului cu Vaticanul (19 iulie 1948); Transformarea socialistă a agriculturii (1949-1962) și Industrializarea socialistă (1951-1965). În privința organizării și desfășurării învățământului, în satul nostru, Cristur-Grindeni, până în anul reformei, 1948, funcționau trei localuri cu săli de învățământ, pe vatra satului era școala centrală cu clasele I-VII, iar în cătunele Cordoș și Linț erau amenajate săli pentru clasele I-IV. Numărul total al elevilor într-un an școlar, varia între 130 și 150. Începând cu anul școlar 1948-1949, clasele din Cordoș și Linț sunt transferate la școala din sat, unde va rămâne numai învățământul primar. Pentru a-și continua pregătirea gimnazială, soluția a fost școlile din Luduș, Chețani, Iernut, C. Turzii ș.a. La Iernut erau necesare cheltuieli pentru internat și cantină, la Luduș și Chețani elevii mergeau zilnic 8-9 km pe jos, pe soare, vânt, ploaie sau ninsoare. Din rândul acestor elevi, “bătuți de soartă”, s-au ridicat mulți și minunați oameni educați cu știința de carte, cu o înaltă cultură stiințifică, tehnico-econmică, buni gospodari în sat etc. Reforma învățământului, luând modelul sovietic, reduce durata de școlarizare la 10 ani, stabilește notarea elevilor cu note de la 1 la 5 sau cu calificative de la Insuficient la Foarte bine, la Școlile Medii Tehnice. Fixează criterii discriminatorii pentru admiterea în școlile medii și în învățământul superior ș.a. Abia după 20 de ani, în 1968, o nouă lege a învățământului normalizează în bună parte lucrurile. În Cristur-Grindeni se revine la învățământul de 7 și apoi de 8 clase, cu 24 de absolvenți de clasa a VII-a, în anul 1962... și 31 de absolvenți de clasa a VIII-a, în anul 1969. Este perioada în care asistăm la o drastică depopulare a satului și la o reducere, pe măsură, a numărului de copii. Astfel că, în anul școlar 2007-2008, numărul elevilor scade de la 185 la un total de 57 în toate cele 8 clase I-VIII. În anul școlar următor se revine în sat la învățământul de 4 clase, numărul total al elevilor pe școală nedepășind cifra de 20. Întreruperea legăturilor cu Sf. Scaun a avut loc la 19 iulie 1948, când, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, luată peste voința lui Groza, se anulează Concordatul cu Vaticanul, ca măsură generală împotriva cultului catolic. Aceasta este o măsură preliminară, în vederea desființării cultului greco-catolic, recunoscut ca biserică națională, de Constituția din 1923. Astfel că prin Decretul nr. 123 din 1 decembrie 1948, acest cult “încetează de a mai exista”. Prin acest act se desființează și parohia greco-catolică din satul nostru, care se înființase în anul 1805. Cele două culte frecventate de români: ortodox și unit își desfășurau serviciile după reguli proprii, fără a se blama între ele, oamenii erau chemați să conviețuiască într-o bună înțelegere. Astăzi, lucrurile sunt puțin schimbate: un singur Dumnezeu, doi preoți, două biserici, două culte cu orientări, de foarte multe ori, adverse. Alte măsuri, cum au fost cele legate de “naționalizările” celor 8.994 de întreprinderi mari și mijlocii, care au trecut în “stăpânirea poporului”, completate cu cu cele care au asigurat Industrializarea socialistă (1951-1965) și cele legate de Transformarea socialistă a agriculturii (1949-1962) au avut ca rezultat o sărăcire a valorilor culturale, a tradițiilor și obiceiurilor valoroase de pe vetrele satelor românești. Asupra acestor aspecte este cazul să ne apropiem cu un interes mereu crescut, pe măsură ce ne îndepărtăm în timp de evenimentele acelor vremuri.
