În luna iunie a acestui an, se împlinesc 65 de ani de când am absolvit Școala Pedagogică Română, din orașul Reghin. Ziua de 29 iunie 1955 a constituit un reper semnificativ al vieții noastre de elev; a fost ziua în care ne-am luat “rămas bun” de la dascălii noștri și de la colegii cu care, timp de patru ani, am format o adevărată “familie” ale cărei legături de suflet s-au păstrat de-a lungul anilor.
În seara acelei zile, a avut loc tradiționalul “banchet de absolvire”, ocazie cu care colega noastră Aurelia Bălinfălean (Popa) a ținut un emoționant discurs, în care afirma că școala a reprezentat pentru noi: “... cuibul în care am crescut și ne-am pregătit pentru marele și avântatul zbor al vieții...”.
În elanul specific vârstei noastre de atunci, consideram că: “... nicio culme nu e prea înaltă pentru a fi cucerită și nicio prăpastie nu e prea adâncă pentru cutezanța noastră...”
Poate nu întâmplător ne-am ales ca “motto”, pe tabloul absolvenților, versurile:
“Aceasta-i legea frumuseții vie:
Un pisc de-ai cucerit, te-așteaptă altul,
Căci niciodată nu-i sfârșit înaltul
Spre care porți imensa ta făclie...”
Viața ne-a demonstrat că numai dintr-o “făclie” puternică se poate răspândi lumina, iar misiunea de dascăl este aceea de a transmite lumina științei tinerelor vlăstare și de a le îmbogăți cunoștințele ce vor constitui temeiul formării unor oameni responsabili și utili societății în care trăiesc.
Întâlnirile noastre periodice, din anii precedenți, ne-au oferit prilejul de a relata aspecte semnificative referitoare la eforturile depuse de noi pe parcursul anilor pentru educarea multor generații de elevi, cărora, pe lângă cunoștințele transmise, le-am format deprinderi și trăsături de caracter necesare personalității lor.
La vârsta senectuții, trăim sentimente de satisfacție legate de modul în care ne-am îndeplinit menirea, având parte de multe bucurii, care ne-au înfrumusețat viața, dar și de unele greutăți inerente oricărei activități.
Cele 12 întâlniri pe care le-am avut pe parcursul celor peste șase decenii de la absolvire au fost prilejuri de reală bucurie a revederii, acestea întărindu-ne convingerea că ele au izvorât din acele resorturi intime ce ne chemau să fim din nou alături, spre a depăna împreună crâmpeie din perioada frumoșilor ani ai adolescenței și spre a împărtăși episoade din viața noastră. Ele au constituit prilejul unor “evadări” în trecut, pentru a regăsi acea perioadă în care visele noastre prindeau aripi, dându-ne un impuls în realizarea scopurilor propuse în plan profesional.
În acest an, peste dorința noastră de a ne revedea, s-a interpus o nedorită perioadă, care ne-a schimbat viața sub mai multe aspecte. Mult așteptata bucurie a revederii, după scurgerea celor 65 de ani de la absolvire, a devenit o incertitudine. Și, astfel, locul exuberanței, al exprimării directe a bucuriei revederii a fost luat de o “bucurie în tăcere”, lucru întru totul posibil și de acceptat în caz de nevoie. Shakespeare afirma că: “...Tăcerea este interpretul cel mai elocvent al bucuriei...”.
Așadar, dragi colegi, să acceptăm realitatea, chiar dacă aceasta nu ne poate oferi realizarea celor dorite. Să ne alimentăm speranța unor întâlniri viitoare și să menținem legăturile între noi, pe căile posibile, trimițând cele mai frumoase gânduri spre toți cei care au format minunata noastră “familie”, întemeiată pe trăirile comune, pe sentimente sincere și durabile. Să lăsăm cale liberă gândurilor noastre, amintindu-ne de minunații noștri dascăli, cărora le-am fost mereu recunoscători pentru efortul lor în pregătirea noastră.
Plutim printre amintirile noastre, căci fără ele, cuibărite în suflet, ce s-ar alege din trecutul nostru? Timpul așterne întrebările, căutările, nedumeririle, toate fiind aripi ale gândului care zboară la nesfârșit...
La anii noștri, ne străduim să găsim acele episoade în care bucuriile ne-au înfrumusețat viața și ne-au oferit suportul de a merge mai departe. Să facem din speranță și dorință componentele vieții noastre de zi cu zi. Să facem din timpul, care atât de nemilos zboară, un susținător al speranței că, în curgerea sa, ne mai poate oferi șansa unor trăiri frumoase, eliberate de teama unei inevitabile opriri ...; viața rămâne cel mai prețios dar ce ne-a fost oferit de Creator.
Să încercăm să adunăm stropi de speranță spre a ne bucura, cât mai mult posibil, de zilele ce urmează, chiar și într-un timp atât de încărcat de incertitudine și de neprevăzut... Să ne bucurăm de fiecare răsărit de soare, nutrind speranța că fiecare zi ne va oferi bucuria de a fi alături de cei dragi, acceptându-ne destinul așa cum ne-a fost el hărăzit.
Prin gândurile noastre unite, transmise tuturor foștilor noștri colegi, putem realiza o “întâlnire virtuală”, care să ne ofere un prilej de bucurie și speranța că tot ce a fost frumos în viața noastră nu va fi dat uitării.
