LEGENDA SOARELUI DIN NOI

Legenda Soarelui din noi se scrie îndeaproape

În alb Cuvânt sclipind divin, cu ace lungi pe pleoape;

Din vise tandre am căzut în grota meteoră,

Prin Timpul care s-a oprit la ultima mea oră.

 

Acolo-n taină te-ntâlnesc și în singurătate,

Sub Cer, născuți ca înțelepți cu sorțile în spate;

Tu porți cămașă și ițari, Pileus tras pe frunte,

Să îți umbrească ochi de Lup și pletele cărunte.

 

De sub maramă îți zâmbesc, sfios-atemporală,

Însemne sacre mă-nfloresc sub IA ancestrală.

Altița mea e-un legământ cu fire aurite,

Istorii, Dor în labirint, Descântece-mplinite.

 

Doar ție mă arăt așa, timidă, dulce Ană...

În nopți când bolta s-a deschis, redevenind Sânziană,

Cutreier munții fremătând, înlăturând blesteme

Și mă-nfășor pe brazi, gemând, spre mine să te cheme.

 

Nu mă trezi, să nu-mi atingi cununa fermecată...

Și nu-mi slăbi albastre chingi, dacă mă vrei ca fată!

Căci ochii magici de-i deschid, sălbatice-orhidee,

Țâșnesc ca apa dintr-un zid și mă-ntrupez femeie.

 

Iar tu, în Lup Alb te prefaci, cu blana argintată,

Nu poți să urli, Lunii-i taci legenda-nsângerată;

Vei fi vrăjit să uiți de Noi și de Iubirea noastră,

Mă vor privi ochi triști și goi din tragică fereastră.

 

Alerg pe Iezer, suspinând, printre bujori de munte,

Pe pietre-n templu azi implor Zalmoxe să m-asculte;

Renunț la tot, stelare vieți, puteri și Nemurire,

Cerând să-mi stai precum te știu... și-o oră de Iubire.

Lasă un comentariu