Pe 27 august 1916, România intră în război împotriva Puterilor Centrale. În același an se înregistrează și intrarea în război, de partea Antantei, a Portugaliei, apoi, un an mai târziu, și a Greciei. Mare parte a Europei, care rămăsese neutră în 1914, a fost progresiv atrasă în conflict. Doar 6 state își păstrează neutralitatea pe întreaga perioadă a războiului: Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania și Elveția. Pentru România și puterile Antantei, această hotărâre de intrare în război s-a dovedit a fi, pentru o perioadă determinată de timp, cu adevărat catastrofală. Rămasă fără sprijinul promis de Rusia, surprinsă de atacul conjugat al turcilor, bulgarilor și germanilor, România este scoasă din jocul războiului. În doar câteva luni, pe 6 decembrie 1916, nemții ocupă Bucureștiul, trecându-l sub administrația militară germană. Această administrație și-a propus ca întreaga economie românescă să servească interesele Germaniei și aliaților ei, urmărindu-se trei puncte cardinale: 1.Intensificarea producției țării până la un maxim de randament; 2. Sechestrarea întregii producții și interzicerea comerțului liber cu aceste produse; 3. Repartizarea producției în așa fel încât, lăsându-se “populației civile” a țării cantități neînsemnate, cea mai mare parte să servească la întreținerea armatei de luptă și de ocupație. Ca atare, proviziile depozitate pe teritoriul ocupat și recoltele agricole ale celor doi ani de ocupație au fost exportate spre țările cu care eram în conflict. Între 1 decembrie 1916 și 1 decembrie 1917, s-au trimis spre aceste țări 1.577.774 tone de cereale, oleaginoase și nutreț. Din această cantitate s-au repartizat Austriei, cea mai înfometată, circa 780.000 de tone, Germaniei 679.000 tone, iar restul Bulgariei și Turciei. Transferul de produse cerealiere a continuat, ajungându-se, până la 31 octombrie 1918, la o cantitate exportată de 2.161.965 tone (84% grâu și 16% porumb), toate la prețuri “subvenționate de țăranul nostru”. Aceeași practică s-a aplicat față de toată avuția țării, inclusiv față de visteria României. Politica statuată era de “stoarcere a bogățiilor țării până la secarea izvoarelor”. România a fost înfrântă de dușman, dar nu s-a lăsat îngenuncheată nici când aliata sa, Rusia, pe 15 decembrie 1917, a semnat armistițiul cu Germania, la Brest-Litovsk. Era luna și anul care au însemnat desființarea și părăsirea frontului rus, în ajutorul căruia noi speram atât de mult. România, trădată și părăsită, a rămas singură în fața dușmanilor. Ea le ținuse cu bărbăție față, făcând barieră de piepturi și baionete pentru paza Moldovei, unde era refugiat guvernul și familia regală. Ocuparea Bucureștiului a constituit pentru puterile centrale o spărtură favorabilă a frontului, în drumul de înaintare spre răsărit. Acest lucru putea înclina soarta războiului spre acestea, dar bunul Dumnezeu a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. Decembrie 1917, sfârșit de an greu, cu speranțe amânate spre viitor.Țara era înconjurată din toate părțile de dușmani. Nu mai aveam, în caz de înfrângere totală, nici măcar o linie de retragere și un loc de refugiu. De jur împrejur, gol, lipsă, întuneric și dușmani. Se căutau soluții pentru a ieși din această situație catastrofală. Cea mai simplă ar fi fost să se imite gestul Rusiei, de ieșire din război. Situație în care puterile centrale și-ar fi putut retrage grosul armatei de pe frontul răsăritean, cu care să intervină pe frontul apusean, teatre de luptă în care au început să apară probleme de îngrijorare. România avea însă un tratat sfânt cu Antanta, care trebuia respectat, oricât erau de mari încercările la care eram supuși. Puterea morală a țării și a armatei au ajuns însă la cote alarmant de mici. Lipsurile materiale în sânul familiilor de români erau greu de suportat.Trebuia urgent găsită o soluție, mai ales că germanii amenințau cu ruperea armistițiului și reluarea în forță a ostilităților, lucru ce pentru noi putea să însemne intrarea totală sub robia germană sau poate chiar ceva și mai rău. Cerințele puterilor centrale erau ferme, de încheiere necondiționată a păcii. Politica românescă în aceste condiții a fost de prelungire cât mai mult posibil a discuțiilor preliminare, în speranța primirii unui ajutor armat din partea Antantei, dar care avea încă mari probleme pe frontul apusean. Probleme și neînțelegeri au existat chiar și în sânul clasei politice românești, în care s-au format două tabere mari: 1.tabăra filo-germană, ramasă în București, alături de comandamentul militar de ocupație și 2. politicienii loiali guvernului și regelui, refugiați împreună în Moldova, la Iași. În aceste condiții, într-o perioadă de doar câteva luni, au fost schimbate trei guverne și s-au organizat tot atâtea Consilii de Coroană, înainte de începerea tratativelor de pace. Începutul s-a făcut în ziua de 4 februarie, la Focșani, când au fost purtate discuții asupra unor probleme exclusive de ordin militar, între generalul Lupescu și ganeralul Hell. Pe 8 februarie 1918, Guvernul Brătianu-Take Ionescu demisionează. Transmițându-i puterea noului prim-ministru, generalul Averescu, Brătianu i-a dat generalului sfatul “să nu-și lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri”. Venit la guvernare, Averescu avea la dispoziție doar 48 de ore, până la 12 februarie, când expira ultimatumul dat de germani, pentru începerea tratativelor. La cererea lui Averescu, Mackensen a admis prelungirea armistițiului până la 22 februarie. La 22 februarie, Mackensen și Averescu se întâlnesc la castelul Știrbei, de la Buftea, pentru discuții preliminare. În cadrul discuțiilor, Mackensen a lăsat impresia că la stabilirea condițiilor de pace, acestea nu vor fi prea grele și că pierderile teritoriale vor fi minore. În realitate, lucrurile se pregăteau cu totul altfel. La 23 februarie, Averescu se întâlnește cu întreaga delegație a țărilor inamice, în frunte cu miniștrii de externe ai Germaniei și ai Austro-Ungariei, pentru noi lămuriri. Cu această ocazie se pune la cale o întâlnire dintre Regele Ferdinand și ministrul austriac, Czenin, ce a avut loc în 27 februarie, în gara Răcăciuni. Urmează un nou și ultim ultimatum dat de germani, pentru semnarea păcii preliminare, până la 5 martie, orele 12, noaptea. În fața reizbucnirii luptelor, Regele convoacă Consiliul de Coroană pentru data de 4 februarie, în care comunică hotărârea de guvern prin care “condițiile formulate de dușmani sunt acceptate”. În cadrul ședinței, Principele Carol, adânc mâhnit de această hotărâre, în numele său personal și al reginei Maria, declara: “Sper că în această țară se va găsi un bărbat de stat destul de patriot, care va ajuta pe Rege să nu iscălească o astfel de pace înjositoare. În prezența lui C. Argentoianu, în 5 martie1918, la Buftea, se semnează tratatul preliminar de pace, impus de puterile dușmane.Tratativele de pace continuă în timpul noului guvern, instalat pe 19 martie, condus de Marghiloman. De astă dată, tratativele continuă la Palatul Cotroceni, începând cu 22 martie și sunt prezidate: pentru România de primul-ministru, Marghiloman, pentru Germania și Austro-Ungaria de miniștrii de externe, Kuhlmann și, respectiv, Czernin, pentru Bulgaria de primul-ministru Radoslovoff și pentru Turcia de marele vizir,Talaet Pașa. În condiții de presiune și amenințări, pe 17 mai 1918 se semnează, în Palatul Cotroceni, odioasa pace impusă României de Puterile Centrale, sub numele de “Pacea de la București-1918”. Teritorial, pierdeam Dobrogea și Crestele Munților Carpați și intram cu țara în zona de “robie economică față de Germania”. Principalele avuții față de care s-a îndreptat mâna hrăpăreață a dușmanului au fost: cerealele, petrolul și pădurile, bogății exploatate la cote maxime în toată perioada de ocupație.Totul era planificat în interesul invadatorilor: producția agricolă; exploatarea petrolului și a pădurilor; organizarea producției industriale; folosirea finanțelor publice ș.a. Zilele negre au mai continuat câteva luni, până într-o zi frumoasă de toamnă, duminică, 3 noiembrie 1918. Este ziua în care, pe Calea Victoriei, la hotelul Athenee-Palace, o delegație de ofițeri francezi, sosiți de la Rusciuc, poartă discuții la comandamentul german în legătură cu plecarea sau capitularea armatei germane. Aceasta se afla în mare dificultate, mai ales că, pe 4 noiembrie, Austro-Ungaria semna armistițiul de la Villa-Giusti și că în Germania se intensificau mișcările revoluționare. În încheiere, să ne mai amintim de câteva evenimente petrecute în anul 1917. După retragerea în Moldova și stabilizarea liniei frontului , guvernul a început procesul anevoios al reorganizării și înzestrării armatei române. În cadrul acțiunilor militare, un loc aparte ocupându-l luptele cu caracter ofensiv de la Mărăști și cele cu caracter defensiv de la Mărășești, Panciu și Oituz. În timpul acestor lupte s-au distins generalii Al. Averescu și Eremia Grigorescu, căpitanul Grigore Ignat ș.a. În Ordinul de zi al Regelui către armată, după aceste bătălii, printre altele se spune: “ați dovedit până acum că puterea voastră de rezistență este mai tare decât năvălirea vrăjmașului, iar vitejia voastră mai mare decât numărul lui”. În urma acestor glorioase lupte ne-au rămas moștenire nume de eroi și localități, nume ce nu vor putea fi șterse din istoria poporului român, indiferent cine ne va conduce țara. Poporul va veghea la aceasta.
