Gavril Istrate s-a familiarizat cu opera lui Petru Maior încă din perioada când era elev la Liceul “George Coșbuc” din Năsăud, când profesorul său de limba română îi vorbea despre reprezentanții Școlii Ardelene, ca despre niște apostoli ai neamului, care au pus în valoare ideea emancipării politico-sociale a românilor din Transilvania, a originii latine a limbii române, a cunoașterii trecutului nostru și prețuirea lui. Elevul renumitei școli năsăudene se număra printre cei mai pasionați cititori care avea acces la Biblioteca din cancelaria profesorilor, unde poposea adesea asupra unor lucrări rare, ce nu puteau fi la îndemâna oricui. Din amintirile sale am aflat că opera lui Petru Maior a stârnit nu numai interesul istoricilor, ci și al cititorilor de rând și a circulat în special în Transilvania. În biblioteca sa personală se afla un exemplar din prima ediție tipărită la Buda în 1812 și altul din cea de-a treia, apărut în 1883 la Budapesta și Gherla, exemplare care provin din casele unor săteni din Nepos, satul lui natal, din județul Bistrița-Năsăud. Ediția a doua, tipărită în 1834 la Budapesta, și-a procurat-o la Iași, în vremea studenției. Un exemplar din prima ediție se păstrează în biblioteca parohială din Nepos și altul în comuna Leșu. Alături de această carte, în multe biblioteci parohiale de pe Valea Someșului Mare se găsesc și alte lucrări scrise ori tipărite de Petru Maior. Tot el spune că ultima teză pe care a dat-o la școala din Năsăud a avut ca temă “Continuitatea românilor în Dacia” și a fost inspirată din cartea lui Petru Maior, teză pe care a realizat-o în spiritul ideilor lui. Ajuns la facultatea din Iași, Gavril Istrate se dedică unui studiu amănunțit asupra personalității și operei renumitului cărturar ardelean. Crescut, cum spunea Nicolae Iorga, “ca orice fecior de român răsărit sub un smerit acoperiș de paie sau de țiglă, pe acele pașnice și bogate, idilice și zâmbitoare țărmuri ale Târnavelor, în umbra turnurilor vlădicești ale Blajului”, Petru Maior venea să apere ideea romanității și a continuității poporului român, pe locurile pe care l-a fixat istoria. După ce își încheie studiile la Roma în domeniul filozofiei și teologiei, urmează Facultatea de Drept de la Universitatea din Viena și devine profesor de logică, metafizică și dreptul firii la gimnaziul din Blaj, dar din motive de neînțelegere cu episcopul Bob ajunge preot în Reghin și protopop al Gurghiului, până anul 1809, când pleacă la Buda, unde avea să ocupe postul de cenzor al cărților la tipografia universității. Plecarea la Buda a fost hotărâtoare nu numai pentru Petru Maior, ci și pentru poporul său, fiindcă, în felul acesta, putea “lucra cu peana pentru neamul românesc”, publicând “cărți de care au lipsă românii”. Lui i se datorează acel climat atât de favorabil disputelor filologice și istorice care s-a creat în Transilvania și s-a extins apoi în toate provinciile vechii Dacii. Prin Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, apărută în prima ediție la Buda, în 1812, ca și prin lucrările cu caracter lingvistic, cum ar fi Lexiconul de la Buda, s-a deschis un drum pe care îl vor străbate din ce în ce mai mulți istorici și filologi. Petru Maior avea să se dovedească, așa cum spunea Sextil Pușcariu, “mai puțin omul izvoarelor și mai mult al argumentelor izvorâte dintr-o minte genială. El este apostolul care dă viață cărților și așteaptă cu nerăbdare să le răspândească acolo unde crede că este mai mare nevoie”. Tot el constată că după un secol de la «unirea» cu Roma, starea preoțimii este relativ aceeași, iar revoluția lui Horia nu a adus nicio îmbunătățire. Singurul câștig era unul de ordin moral, conștiința de neam, pentru a cărei cauză s-a dovedit un luptător neînfricat, un abil diplomat și un polemist de temut, înzestrat cu o mare putere de pătrundere și cu o logică, în argumentare, menite să-i dea câștig de cauză în majoritatea disputelor sale. Datorită acestor calități, Petru Maior a reușit, nu numai să frâneze pasiunea și subiectivismul unor istorici străini, care, rând pe rând, asaltau cetatea apărată de protopopul de la Reghin, ci și să-și scoată inamicii din luptă și să creeze impresia că atacurile lor erau nedrepte. Gheorghe Barițiu spune că Istoria lui Petru Maior a avut un mare impact în rândul tinerei generații. Constantin Negruzzi și I.H. Rădulescu considerau că este o carte de căpătâi, care a deșteptat conștiința națională. Aprecieri merituoase la adresa lui Petru Maior fac și istoricii neamului, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Iorga. Petru Maior este acela care a susținut, înaintea altora, că limba română își are originea nu în latina clasică, ci în latina populară. El a contribuit la înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, la stabilirea normelor ortografice, la îmbogățirea vocabularului și ordonarea lui într-un dicționar și a avut un rol important în problema structurii gramaticale a limbii noastre. Pentru a motiva și mai mult importanța contribuției sale în dezvoltarea limbii române literare, Gavril Istrate vine cu argumente lexicale, cu analize comparative pe text, dar n-a uitat să spună că marele învățat a avut și unele ezitări, sau mai bine zis greșeli pe care și le va remedia mai târziu, având în vedere spiritul timpului în care a trăit. Filologul și lingvistul ieșean se numără printre acei oameni de aleasă cultură care i-au adus aprecieri laudative asupra cărților sale și mai ales a rolului pe care Petru Maior l-a jucat în istoria culturii românești moderne.
