BISERICA TĂCERII, BISERICA SUPUNERII

Pandemia, carantina, folosirea minciunii propagandistice agresive, cenzura draconică împotriva unor întregi corpuri profesionale, militarizarea medicinii, folosirea stării de urgență, cu caracter exclusiv militar, au relevat fragilitatea structurală a societății românești, incapacitatea noastră funciară de a ne situa pe o linie a decenței profesionale, umane, politice, administrative.

Abjecta noastră clasă politico-securistică de extracție recentă și de obediență la fel de recentă a inițiat un carnaval al ilegalităților, al disprețului tipic securistic pentru viața umană, pentru demnitatea intrinsecă a oricărui cetățean român și, nu în ultimul rând, pentru Constituția țării.

Biserica a trecut prin comunism ca biserică a tăcerii, ca biserică supusă, având totuși și mucenici și martiri, pe cât s-a putut și Dumnezeu a îngăduit. Biserica a suferit mult, iar în ultimul deceniu comunist, când totul devenise de un cenușiu imens și amar, cu biserici dărâmate, arestate, cu teama generalizată a mirenilor și a clericilor, cu cenușiul tuturor lașităților noastre istorice strânse în iobăgia totală a supunerii față de Ceaușescu și față de criminala Securitate, Biserică (ierarhie) și popor, laolaltă, eram cu capul plecat, surpați în supunere și slăbiciune, în așteptarea milei pentru imensa noastră delăsare. Frica ne dezbară de noi înșine, de relativa noastră demnitate, de mica noastră credință, chiar și de chipul nostru mai bun, care atât de rar apare printre neputințele noastre zilnice. Frica creează oamenii cu cocoașă sau oamenii-cocoașă, oamenii care nu se mai pot îndrepta niciodată nici pentru verticala rugăciunii, nici pentru cea a luptei și a comuniunii cu semenul său, suntem astfel doborâți de această cocoașă a fricii, a lașității și a înșelării. Gustul vieții acelor ani nu ar trebui să-l mai guste nimeni, gust amar și otrăvitor al umilinței depline, al neputinței, al acomodării cu supunerea oarbă, a părăsirii oricărei speranțe în noi înșine. 22 de milioane de români trăiau în “visul unui nebun”, cum bine spusese cineva. Acum trăim 15-16 milioane, câți am mai rămas după ce am fost salvați, în visul unei junte de comisari medicali.

Cenușiul acela al supunerii absolute, al indiferenței absolute pentru propria demnitate, pentru demnitatea aproapelui tău, cenușiul amar al autoînșelării, al tăcerii, al însoțirii minciunii oficiale coboară, iată, din nou, ca un smog, pe trupurile noastre obosite, în sufletele noastre adormite și înșelate de falsa libertate și de falsa noastră conștiință a unei îndreptățiri a fricii de a mărturisi. Ne este frică până și de umbra noastră, ne este frică de orice minimă contrazicere a sarabandei “orchestrei roșii” a frontului anticreștin care a invadat viața publică, piața publică, discursul public, dictatul instituțional al actualei elite tehnopolitice care, pentru prima dată, a făcut mai mult decât comuniștii, a interzis cuminecarea publică, din motive așa-zis epidemiologice. Și toate acestea, fără a prezenta vreodată vreo dovadă științifică a vreunei măsuri luate pentru aplatizarea noastră totală.

Stăpânii noștri strâng teribil menghina fricii, a tăcerii noastre, a lașității noastre obștești, îndrăzneala lor este direct proporțională cu lașitatea noastră, cu înșelarea noastră. Când vom ajunge să le recităm comunicatele lor pe de rost, atunci reeducarea va fi fost împlinită. Curba vieții noastre istorice a ajuns deja în fața acestei teribile menghine pe care noi am mai cunoscut-o, menghina fricii, a prigoanei, a falsului, a demoniei minciunii totalitare.

Să ne rugăm neîncetat pentru curajul ultim și pentru putința de a nu spori, noi, toți, minciuna înșelării.

 

Lasă un comentariu