Imaginați-vă că savanții ar putea să vă șteargă anumite amintiri, prin inserarea unei substanțe în creier. V-ar face să uitați o temere cronică, o pierdere traumatizantă sau chiar un obicei prost. Cercetătorii americani au reușit să obțină acest rezultat la cobai.
Toți cei care au văzut filmul lui Michel Gondry - “Strălucirea eternă a minții neprihănite” - și au suspinat gândindu-se că ar vrea la rândul lor să șteargă episoade dureroase din trecut - vor afla curând că posibilitatea de a face acest lucru nu mai este doar un scenariu de film fantezist. Neurocercetătorii au injectat o singură doză dintr-un medicament experimental, în zone ale creierului răspunzătoare de percepție a spațiului, abilitate motrică sau pentru asocierile emoționale. Medicamentul blochează activitatea unei substanțe de care creierul are nevoie pentru a reține mare parte din informația învățată, îmbunătățită, substanța respectivă ar putea ajuta la prevenirea demenței și a altor probleme de memorie.
Deocamdată, cercetările au fost făcute numai pe animale, însă oamenii de știință spun că este posibil ca acest sistem de memorie să funcționeze, aproximativ la fel, și în cazul oamenilor. Descoperirea unei asemenea molecule este rezultatul interesului care înconjoară neuroștiința. “Dacă această moleculă este pe atât de importantă pe cât pare, putem deja să vedem posibilele implicații”, declară doctorul Todd C. Sacktor, un neurocercetător, care conduce echipa de cercetare de la SUNY Downstate Medical Center din Brooklyn, Statele Unite. “Este vorba despre tratarea traumelor, a dependențelor și, nu în ultimul rând, despre îmbunătățirea memoriei și a procesului de învățare”, completează Sacktor.
Experiența lasă urme
Milioane de oameni ar putea fi tentați să șteargă o amintire foarte dureroasă. Dar dacă, în același timp, vor pierde și alte amintiri importante, legate într-un fel sau altul de cea nedorită? Doctorul Eric R. Kandel, neurocercetător la Universitatea Columbia, este de părere că premisele și oportunitățile în neuroștiință nu vor face decât să accelereze ritmul descoperirilor. “În acest domeniu suntem abia la poalele unui munte imens și, spre deosebire de alte arii ale științei, în cazul neuroștiinței, chiar și o singură persoană poate aduce contribuții importante, fără mari cheltuieli și fără a avea nevoie de vreun laborator enorm”, a declarat Kandel, citat de cotidianul “The New York Times”.
Doctorul Sacktor este doar unul dintre sutele de cercetători care încearcă să găsească un răspuns la întrebarea primordială a neuroștiinței: cum este posibil ca un ghem de țesuturi să înmagazineze totul, de la poezii și reacții emoționale, la adresa restaurantelor preferate și scenele din copilăria timpurie? Ideea că experiența lasă o urmă în creier a primit o identitate în 1904, când omul de știință german Richard Semon a numit-o engramă. Ce este însă această engramă? Mai multe cercetări sugerează că anumite celule ale creierului, activate de o experiență, se “informează” unele pe altele prin conexiune rapidă, asemenea unui grup de străini uniți prin faptul că sunt martori la același eveniment. Fiecare celulă adaugă informației primare propriile detalii, precum un sunet, un miros. Creierul reține o amintire prin întărirea comunicării între aceste celule. Întrebarea este: cum?
Milioane de oameni ar putea fi tentați să șteargă amintirea foarte dureroasă. Dar dacă, în același timp, vor pierde și alte amintiri importante legate într-un fel sau altul de cea nedorită?
Formarea amintirilor
În 1999, doctorul Jeff W. Lichtman și doctorul Joshua R. Sanes de la Harvard au găsit 117 molecule implicate în acest proces de comunicare, însă problema consta în a afla la ce servește fiecare moleculă în parte. Ei nu și-au dat seama atunci că, de fapt, ceea ce descoperiseră clarifica felul în care se formează amintirile. O substanță “excentrică” de pe lista lor avea proprietăți neobișnuite. Doctorul Sacktor a mers în profunzime și a analizat substanța numită PKMzeta. El a descoperit că această moleculă era prezentă și activată în celule, exact în momentul în care acestea intrau în conexiune rapidă cu un neuron vecin. Pe scurt, molecula PKMzeta părea să mențină deschis canalul pentru realizarea conexiunii rapide. “După aceea”, spune Sacktor, “am început să ne concentrăm exclusiv pe molecula PKMzeta, pentru a vedea dacă într-adevăr este esențială pentru comportament”.
Pentru a afla influența PKMzeta asupra animalelor, Sacktor a apelat la doctorul André A. Fenton care studiază memoria spațială la șoareci. Animalele sunt învățate să se miște într-un spațiu, astfel încât să evite un șoc electric la picioare. Puși în același loc, la o zi sau chiar o lună distanță, ei își amintesc imediat ce trebuie să facă pentru a evita șocul electric și acționează în consecință, însă atunci când li se injectează în creier o substanță numită ZIP, care interacționează cu PKMzeta, șoriceii uită ceea ce știau.
Implicații etice
Doctorul Steven E. Hyman, un neurobiolog de la Harvard, consideră că “posibilitatea de a acționa asupra memoriei ridică probleme de etică. Acum există un medicament care slăbește amintirile traumatice, pe măsură ce apar. În cazul unei dependențe, medicamentul slăbește asocierile care stârnesc dorința pentru obiectul dependenței”.
Cercetătorii au încercat deja să diminueze amintirile dureroase, prin medicamente aflate deja pe piață, însă blocarea moleculei PKMzeta ar putea fi mult mai eficientă. Totuși, un asemenea medicament ar putea fi folosit în scopuri nedemne, de pildă ștergerea sau blocarea amintirilor legate de un comportament deviant, precum crima.
Dincolo de aceste probleme etice, multe întrebări rămân încă fără răspuns. De exemplu, poate PKMzeta să țină conectată o rețea de neuroni, timp de o viață? Și dacă da, cum? Și cum funcționează în legătură cu celelalte substanțe care par importante în crearea memoriei? Pentru că “nu poate exista o singură moleculă a memoriei, sistemul nu este atât de simplu”, afirmă Thomas J. Carew, neurocercetător la Universitatea din California și președinte al Asociației pentru Neuroștiință.
