Sfârșitul marii conflagrații mondiale a anilor 1914-1918 a consemnat victoria statelor grupate în tabăra Antantei, din care făcea parte și țara noastră. În timpul negocierilor de la Paris (1919-1920) pentru încheierea tratatelor de pace, marile puteri învingătoare au fost nevoite să recunoască și să sancționeze dreptul popoarelor din centrul și din răsăritul Europei de a avea o viață statală proprie, ca state naționale unitare, independente și suverane. Pentru realizarea acestor deziderate, România a desfășurat o activitate diplomatică intensă și grea. Pericolul apariției de noi neînțelegeri și conflicte armate dintre țări sau de intensificare a celor existente nu a dispărut. Instabilitatea politică de pe continentul european și din interiorul țării, la care s-au adăugat greutățile economico-financiare și sărăcirea populației, au condus la numeroase schimbări de miniștri și guverne. Astfel că, în numai 15 ani, au funcționat nu mai puțin de 22 de guverne, conduse de personalitățile politice ale vremii: câte 3 guverne, conduse în perioade de timp diferite, de Al. Averescu, Ion I. C. Brătianu și Iuliu Maniu; câte 4 guverne, conduse, tot așa, în perioade de timp diferite, de Al. Vaida Voievod, 2 guverne sub conducerea lui G. G. Mironescu și câte un guvern, având ca prim miniștri pe Al. Marghiloman, Generalul Coandă, Generalul Arthur Văitoianu,Take Ionescu, Barbu Știrbey, Vintilă I. C. Brătianu și Nicolae Iorga. În această perioadă, portofoliile la externe au fost deținute în principal de Ion I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voievod, Take Ionescu, I. G. Duca, Niculae Titulescu ș.a. Referindu-se la această perioadă grea, N. Titulescu spunea: “Epoca pe care o trăim este un amestec de adevăruri vechi, destinate să moară, și de adevăruri noi, încă nedeajuns de clare”. Știm că la Conferința de Pace s-au rezolvat multe și importante probleme, multe însă își mai așteptau o rezolvare. Comitetul Societății Națiunilor și-a asumat obligația ca, prin tratative și înțelegeri directe, dintre statele în conflict, să continue stingerea acestor neînțelegeri. În ce privește țara noastră, în relație cu statele vecine urmărea consolidarea drepturilor câștigate la Conferința de Pace de la Paris: integritatea, suveranitatea și independența națională. Țelul politicii externe pentru România era de a pregăti o rețea de alianțe, în așa fel încât războiul să devină imposibil, să-și consolideze granițele ei etnice, dobândite cu atâta sânge, cu atâta trudă și atâtea jertfe. Pe această temă, în vara anului 1920 încep discuțiile între țările central europene și cele vestice, pentru încheierea unor tratate și convenții de reciprocitate, pentru menținerea și apărarea tratatelor de pace, “cât și pentru stabilirea unui nou echilibru de forțe în această parte a Europei. S-a ajuns, astfel, la încheierea alianței numită “Mica Înțelegere” dintre Polonia, Cehoslovacia, România, Jugoslavia și Grecia. Este perioada în care Rusia Sovietică se confrunta cu mari greutăți economice, datorită politicilor de blocaje impuse de țările vest europene, politici la care România, din interese naționale superioare, nu a aderat. Era mai important pentru noi păstrarea unor relații de amiciție cu vecina din răsărit, cu care încă nu lămurisem problema Basarabiei. Reflectând asupra poziției noastre, în februarie 1921, V. I. Lenin se arăta mulțumit că “au mai rămas unele state, ca România, care n-au încercat să lupte împotriva Rusiei”. Era un moment favorabil pentru purtarea unor tratative legate de Basarabia și de recuperare a Tezaurului, de care nu s-a profitat. În cadrul Conferinței de la Geneva, la 17 mai 1922, România a luat, în mod unilateral, angajamentul permanent de neagresiune față de Rusia Sovietică, deși majoritatea celor 29 de sate erau favorabile unei intervenții militare. Referitor la cele două probleme, România și Rusia Sovietică au avut multe convorbiri și dispute, chiar militare, toate încheiate în final în defavoarea noastră. Să sperăm, așa cum spera și Prințul Carol, că se va naște în această țară un om de stat, care va fi învrednicit de Dumnezeu să tranșeze aceste lucruri, nu de pe poziții de forță, ci pe baza principiilor dreptății. Tratatele de Pace de la Paris nu au pus capăt nici conflictului dintre Turcia și Grecia. Cele două state nu recunosc Tratatul de Pace de la Sevres, încheiat la 10 august 1920. Grecia, susținută de Antantă, atacă Turcia, ocupând Smirna și Ismik, dar Turcii, mobilizați sub comanda lui Mustafa Kamal, au organizat mișcarea de rezistență. Luptele au durat 2 ani și s-au încheiat prin armistițiul de la Madena, la 31 octombrie 1922. Urmare a armistițiului, la cererea guvernului britanic, se convoacă, sub auspiciile Societății Națiunilor, Conferința de la Lausanne. Problemele centrale ale conferinței au fost stabilirea granițelor Turciei cu statele vecine europene și problema strâmtorilor de la Marea Neagră. Discuțiile au fost anevoioase, cu multe întreruperi, dar, până la urmă, s-au încheiat pe 24 iulie 1923, când s-a semnat Tratatul de Pace cu Turcia și Convenția cu privire la regimul strâmtorilour. Privitor la România, Turcia “recunoaște toate drepturile și titlurile de orice natură privitoare la insula Ada - Kaleh. Pe întregul parcurs al conferinței, România a avut o participare activă și pozitivă, câștigând un binemeritat respect din partea statelor aflate în zona de interes: Turcia, Grecia, Bulgaria și Iugoslavia. Cu vecinele noastre, Ungaria și Rusia Sovietică, drumul spre normalizarea relațiilor a fost mai greu și continuă chiar și astăzi. Ungaria, abia în iunie 1925, va semna Procesul-Verbal de delimitare a granițelor dintre țările noastre. În toată această perioadă, România a făcut eforturi pentru statornicirea unor relații normale, de respect și încredere reciprocă, cu marea vecină din răsărit. După mai multe întâlniri protocolare, ce au avut loc între ambasadorii țărilor noastre de la Varșovia și Haga, se pregătea o conferință de pace dintre cele două țări. Prin contacte diplomatice, s-a stabilit ca la Viena să înceapă, în 27 martie 1924, planificata conferință. Ca puncte principale pe ordinea de zi, conferința avea: 1 - Probleme teritoriale; 2 -Probleme financiare și economice; 3 - Probleme juridice și politice. După deschiderea oficială a conferinței și adresare a cuvântului de “Bun Început” de către ministrul de externe austriac, a luat cuvântul șeful delegației noastre, Constantin Langa Rășcanu, apoi cel al delegației Rusiei Sovietice, Krestinnski. Discuțiile cu argumente pro și contra, aduse de o parte și de alta, nu au reușit să găsească calea înțelegerii, astfel că, în ședința din 2 aprilie, delegația României constată că “atitudinea neconciliantă a delegeției sovietice o obligă să amâne convorbirile și să se întoarcă în România”. În acest climat, șeful delegației sovietice anunță închiderea ședinței, în calitate de președinte, și, odată cu aceasta, conferința însăși. În urma acestui insucces, în Rusia Sovietică sunt organizate ample manifestări antiromânești și pentru ocuparea Basarabiei. Ținând tonul acestor mișcări de stradă, I. V. Stalin declara: “Rezolvarea problemei Basarabiei se poate face numai prin forța armelor”, așa cum o s-o facă, de altfel, în vara anului 1940. România a continuat să-și consolideze poziția de participantă activă la politica europeană: pe 10 iunie 1926, încheie Tratatul de prietenie cu Franța; în același an, la 17 septembrie, Benito Mussolini și Al. Averescu semnează un tratat asemănător, între Italia și România; la 27 august 1928, semnează, la Paris, Tratatul de renunțare la război și, nu ca un ultim act de politică externă, la 9 februarie 1929, semnează Protocolul de la Moscova, între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia și România, privind strădaniile de “de menținere a păcii existente între țările lor”. Referitor la acest ultim act, comisarul Rusiei Sovietice, M. Litvinov, a ținut să precizeze că “protocolul nu rezolvă litigiile, în ființă, cu România. Renunțarea la forță nu poate însemna o renunțare la drepturile teritoriale ocupate de români”. Aceasta a fost și este și astăzi politica rușilor în domeniul acaparării de teritorii străine neamului lor.
