Cartea reprezintă o comoară de lumină dedicată vieții, o permanentă “răzuire a sentimentelor, scrisă cu cerneală roșie din amurgurile trecute (Palimsest), pentru a căuta să comunice cu sufletul din mine, de lângă mine și cu toți cei care au ajutat-o să se înalțe spre propria identitate”.
Poezia autoarei e un sentiment și un gând, sentimentul și gândul au devenit poezie numai în măsura în care au o valoare expresivă.
Gândurile cele mai adânci, atunci când “iarăși cad peste tine”, avalanșele iluziilor din iadul ideilor (imponderabilitate) și sentimentele cele mai alese care ascund în spatele cuvântului o tonă de explozibil (joc dublu) rămân neputincioase în fața cititorului, dacă nu sunt cuprinse în valori umane inedite. În poezia autoarei, cuvântul, lumina cuvântului rămân un element esențial în meandrele vieții, în diferitele ei ipostaze.
Poezia doamnei Macarie e limpede și o poți privi până în adâncuri, căci are adâncuri captivante, generate de sensibilitatea vieții unui om confruntat cu vârsta și natura. Este o modalitate delicată de a trăi sentimentul vieții într-o “corabie” navigând printre trăirile cotidiene ale existenței umane.
Citirea versurilor îți dă o stare de visare tulburată de aducerile aminte, în care niciun sentiment nu este prefăcut, ci se articulează cu o armonie și sinceritate desăvârșite, pe care le asigură numai starea cea mai autentică a retrăirii vieții prezente și trecute.
Toate versurile din volumul Corăbii sunt un imn grav, în sensul străvechi al cuvântului, și o solemnitate de rugăciune în fața unei valoroase și sensibile poete.
Lumea lăsată în urmă de autoare îi aduc ușoare melancolii (imagine arsă) și nostalgii care fac ca prezentul să aibă, uneori, un sentiment tonic, un optimism de substanță care nu e incompatibil cu neliniștea și durerea, cu îndoiala și regretul, deoarece autoarea se ascultă pe sine, urmărindu-și mișcările sufletești, odată cu trecerea timpului.
Întâlnim în carte o ipostază cu totul inedită a vieții, pe care ne-o dau acea delicatețe și suavitate a sentimentelor puse pe seama naturii, care se împletesc cu gravitatea gândului lucid, de psiholog și bibliotecar, într-o confruntare matură cu legile eterne ale firii.
Entuziasmul, regretul nu sunt afectate de idealism și, lângă vibrațiile optimiste, se aude, discret, și murmurul lacrimilor, făcând ca autoarea să se situeze într-o plăcută elevație intelectuală și scriitoricească.
