Nu e complicat (sau e?) pentru pentru omul de azi să poată face diferența dintre evidență și credință, dintre natural și supranatural, fiind în același timp conștient de faptul că universul fizic înconjurător cuprinde miliarde de galaxii, necunoscute nouă, dar suficient de multe pentru a induce sau a naște în conștiința lui ideea infinității spațiului în care noi oamenii ne mișcăm și suntem.
În toată această părută infinitate de stele și mișcare ritmatică neștiută și prea puțin înțeleasă a veritabilei partituri cosmice, în stare să ne gâdile și inspire imaginația, omul este un microunivers misterios și foarte complex, nu mai puțin impresionant, emoționant, tulburător. Și cum ar fi altfel, de vreme ce el însuși se descoperă pe sine drept substanța materială gânditoare, însuflețită, conștientă, capabilă de laudă și recunoștință? Cum se face că tocmai el, parte infimă în macrouniversul infinit și rece, lipsit de suflare, gândire și viață, e înzestrat cu atâtea facultăți, atribute spirituale și cum e posibil ca dintr-o materie amorfă să ia ființă ființa însăși, frumusețea și spiritul ei?
În lumea rațiunii materialist-reducționiste, o lume care nu crede în minuni, se crede totuși că materia poate ,,naște" sentimente, gânduri și suspine. Omul religios le percepe ca trăiri imateriale ce țin de suflet. Omul areligios de factură științifică le recunoaște și identifică drept simple unde oscilatorii ce țin de domeniul fizicii. Imaterialul ori imaterialitatea, Dumnezeu, îngerii, sufletul, pentru ateu nu există!
Universul fizic pare, așadar, a fi străbătut de niște unde cosmice inconștiente. Emoțiile, privite ca vibrații sufletești conștiente, aparțin însă în exclusivitate creierului uman, o formă materială evoluată, intrinsecă naturii, naturalului, ceea ce pe mulți îi face să creadă că la originea ei viața spirituală nu este altceva decât o simplă emanație de câmpuri electromagnetice encefalografice. Așadar, totul e materie, sau nu e deloc!
Despre suspinul și durerile creației (făpturii) ne vorbește însă Scriptura. Cu toate că la urechea unora dintre noi suspinul materiei neînsuflețite încă nu s-a suit, căci, nu-i așa, unda sau vibrația cosmică, torent electromagnetic sau ce o mai putea fi, nu oftează, sufletul omului autentic percepe durerea, suferința, îndurarea întregului univers, uneori până la „lacrimi", ca pe un fel de stricăciune universală. Acesta poate auzi până și florile plângând! În context scripturistic am putea vorbi de un suspin la unison al materiei, al naturii însuflețite și neînsuflețite(Romani 8,22-23). Omul „viu" simte spaima, zbuciumul bucuria, suferința naturii din care el însuși face parte, el suferă și se bucură împreună cu ea. Dar și natura participă, ia parte „conștient" la viața omului, pentru că lumea întreagă este într-un anumit sens o „prelungire a trupului nostru" (Lucian Blaga).
