Patru lumânări ardeau încetișor, și dacă ascultai cu atenție puteai chiar să le auzi vorbind: Prima a spus:
- Eu sunt Liniștea. În ziua de astăzi oamenii au uitat că pot face parte din viața lor…
Flacăra s-a micșorat din ce în ce mai mult și s-a stins. Apoi a vorbit cea de a doua:
- Eu sunt Credința. Oamenii spun că pot să trăiască foarte bine și fără mine, nu cred că mai are vreun rost să ard… Când a terminat de vorbit, și aceasta s-a stins.
- Eu sunt Iubirea, a spus cea de-a treia. Nu mai am putere să ard, oamenii mă dau la o parte ca pe un lucru fără valoare, ei uită să-i iubească chiar și pe cei mai apropiați oameni din viața lor… O adiere blândă care trecea pe lângă ea a stins-o fără să vrea.
Un copil a intrat în încăperea unde mai ardea o singură lumânare, și văzându-le pe celelalte trei stinse, a început să plângă.
- Voi ar trebui să fiți mereu aprinse…
Cea de-a patra lumânare i-a șoptit ușor:
- Nu-ți fie frică, atât timp cât eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranța!
Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins și pe celelalte.
DAR TATA MĂ CUNOAȘTE
Un băiețel al cărui tată lucra la mina de cărbuni, stătea într-o seară la poarta minei. Aștepta cu nerăbdare să-și vadă tatăl printre acei muncitori. Un om mai în vârstă l-a întrebat: „- Ce faci aici, fiule?" „Îl aștept pe tata", răspunse zâmbind copilul. Dar nu-l vei recunoaște printre atâția bărbați îmbrăcați cu aceleași haine murdare. Așa că, mai bine du-te acasă. „Dar tata mă cunoaște", a spus băiatul, cu siguranță în glas. El știa că nu-l poate recunoaște pe tatăl său, dar avea certitudinea că tatăl său îl va vedea.
NU PRIMESC BANI DE LA OAMENI FOARTE SĂRACI
Într-un sat îndepărtat trăia un bătrân pe care cei care îl cunoșteau îl considerau un sfânt. Bătrânului i s-a dus vestea în tot ținutul și multă lume îi călca pragul pentru a primi binecuvântarea lui. Într-o zi, la bătrân a sosit un negustor bogat care i-a oferit acestuia o pungă plină de galbeni. Bătrânul a refuzat bani spunând: „Nu primesc banii de la oameni foarte săraci." Negustorul a fost deranjat de vorbele bătrânului: „Dar eu sunt foarte bogat", a spus acesta.
„Nu îți dorești să ai și mai mulți bani?", l-a întrebat bătrânul pe cel care venise în vizită. „Ba îmi doresc, cum să nu", a răspuns negustorul. După câteva momente de tăcere, bătrânul i-a spus: „Cei care își doresc doar bani, întotdeauna vor fugi de ei. Aceștia sunt în stare să facă orice pentru a-i câștiga. Nimeni pe lumea asta nu e mai sărac decât aceștia care aleargă, tot timpul, doar după bani".
Negustorul a căzut pe gânduri. După vorbele bătrânului s-a simțit atât de rușinat, încât nu a mai găsit puterea să zică nimic și a plecat îngândurat acasă.
„NU TE FĂLI CU ZIUA DE MÂINE"
Un vânător, umblând după vânat, prin pădure, numai ce zărește un urs. „Bine că-i știu locul. A doua oară nu-mi mai scapă", își zise în sinea lui. Peste câteva zile se întâlnește vânătorul nostru cu un cojocar.
- Știi ceva, frățioare? Am o blană mare și frumoasă de vânzare.
- De lup sau de vulpe?
- De urs și încă ce urs, răspunde vânătorul. Îi plătește cojocarul arvună, beau aldămașul, dar când îl întreabă unde este blana, vânătorul răspunde:
- În pădure. Dar nu te teme, omule! Chiar mâine voi vâna ursul. Îi știu bine locul. Ba te poftesc și pe dumneata să mă însoțești.
A doua zi plecară cei doi în pădure: vânătorul merge și își face planul cum să tragă ca să nu strice blana. Dar, iată, ursul vine, într-adevăr, trosnind crengile, îndreptat chiar către el. Cojocarul apucă să se urce în cel mai apropiat copac. Vânătorul tremura ca varga. Trage, dar nu nimerește. Ursul se apropie. Atunci vânătorul se trântește la pământ, ținându-și răsuflarea, așa cum știa din auzite, că ursul nu se atinge de mortăciuni. Ursul se apropie de vânător. Îl ascultă la ureche și, neauzindu-se răsuflarea, pleacă în pădure. Pușcașul se ridică speriat de moarte. Din pom, cojocarul întreabă:
- Măi frățioare, ursul ce vorbe ți-a spus la ureche?
- Mi-a spus, zice vânătorul, cu vocea tremurândă, să nu mai vând niciodată blana ursului din pădure.
