„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIȚÎN !"

Distribuie pe:

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918 - m. 3 august 2008, ) a scandalizat America și Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulți, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franța, la Vendée, pe o ploaie infernală, în fața câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljenițîn l-a denunțat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluției Franceze, ce masacrase cel puțin 117.000 de creștini (cf. „Le livre noir de la Révolution Française", Cerf, 2008).

Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul ședinței solemne de sfârșit de an, la Universitatea Harvard, a declanșat un potop de invective și răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitația, în 1975, la fel cum făcuse, în ultima vreme, cu alte câteva sute de invitații asemănătoare, de data aceasta marele disident rus accepta. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăși. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris și viu grai, comunismul, dar în același timp aflase, în noua lume în care își trăia acum exilul, lucruri primejdioase și neliniștitoare, pe care simțea că nu le mai poate trece sub tăcere. Așa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză, și-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa și bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soției scriitorului rus, doar unul și același lucru: „Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!".

Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard, vreme de un ceas, rămânând neînduplecați în ploaia de vară, se așteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul „Arhipelagului Gulag" (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei - „Direcția Principală a Lagărelor") le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica și societatea occidentală, despre derapajul noțiunii de libertate către libertinaj și dezlănțuirea patimilor, despre estomparea conștiinței răspunderii omului în fața lui Dumnezeu și a societății, despre „Drepturile omului" ridicate pe un piedestal atât de înalt încât distrug drepturile societății, și chiar societatea însăși, despre lașitatea politicienilor și a intelectualilor, despre presa care își închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice și a ideilor la modă, în detrimentul adevăratei libertăți de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare" - avea să recunoască, oarecum ironic, Soljenițîn, care a arătat auditoriului cum aceeași concepție despre lume, izvorâtă din raționalismul umanist, domnește și în Apusul capitalist, ca și în Răsăritul comunist. Iar în fața forțelor Răului, care și-au pornit atacul final, omenirea nu mai are altă șansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică.

„Nimeni, pe acest Pământ, nu mai are altă soluție decât să se ridice spre înălțimi", așa își încheia Aleksandr Soljenițîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănțuit o adevarată urgie. Comentatori politici, jurnaliști, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până și soția președintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Național de Presă, pentru a spune că nu există, în America, nicio decadență spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcțiile. Toți, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii, spunând: „A adus un deserviciu păcii, prin apelul său la războiul sfânt", sau: „A arătat că nu e nici creștin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorința de răzbunare", sau: „Americanii sunt de vină că primesc și încurajează atâția imigranți din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător", sau: „Partizan al războiului rece", „Fanatic", „Mistic ortodox", „Doctrinar feroce", „Romantic al politicii", „Radicalism conservator", „Discurs reacționar", „Nu vede rostul libertății, iar rostul democrației i se pare foarte relativ", „O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea", „Nu i-am publicat oare cărțile? De ce nu ne este recunoscător?!" - și tot așa, mai departe. În sfârșit, erau și o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinație: „Dacă nu-ți place pe-aici, cară-te!". După ce lucrurile s-au mai calmat și au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Până la discursul de la Harvard, îmi închipuisem, cu naivitate, că trăiesc într-o țară unde poți spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, și democrația așteaptă să fie flatată. Câtă vreme îndemnasem lumea în U.R.S.S., totul era în regulă -, dar în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljenițîn!".

Oare de câte ori viața sau semenii i-au spus așa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost disidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljenițîn!"? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin și comportamentul soldaților ruși după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală, în urma interceptării unei astfel de corespondențe. Așadar, „Cară-te de aici, Soljenițîn!". Anchetat la Lubianka și Butirki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!". Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda, i se descoperă o tumoare malignă. Acum, însă, viața însăși pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljenițîn!". Și totuși, scapă ca prin minune.

Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viață, undeva, în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!". Începe să scrie. Dar, după ce povestirea „O zi din viața lui Ivan Denisovici", o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului, la intervenția lui Hrușciov (interesat, în realitate, doar să-și rezolve problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism și de oamenii lui), încep să i se confiște manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Șolohov, autorul romanului „Pe Donul liniștit" și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljenițîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris" (atenție, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Așadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!". Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică și i se retrage cetățenia. „Cară-te de aici, Soljenițîn!" Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetățenia, în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decorație de la Elțîn (pe care l-a disprețuit) și se apropie, în niște limite, de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnității poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci și de prăbușirea lui. Limitele și le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoare către conducătorii URSS": „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el".

La urma-urmei, cine a fost Aleksandr Soljenițîn? Și de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veșnicul disident? A fost un naționalist, așa cum s-au precipitat mulți să-l eticheteze? Un dușman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljenițîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu", un creștin care și-a asumat, până la capăt, fără rest, condiția și spiritul Evangheliei.

Pentru societatea românească de astăzi, discursul său, rostit cu 30 de ani în urmă, la Universitatea Harvard, este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuși de puțin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruțătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare și observațiile lui Soljenițîn, ca și urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac niciun fel de iluzii. Așa cum adevărul rămâne același, aceleași vor fi și reacțiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conștiințe ale lumii noastre, care, conștientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului, astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhnește. Aceasta mă și bucură, aceasta mă și întărește în credința că nu concep și nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuțită, atârnând deasupra forței impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăți și s-o împrăștie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!" („Vițelul și Stejarul", 1973).

Aleksandr Soljenițîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenței creștine. Un paradox dificil de asumat și, mai cu seamă, greu de urmat cu consecvență. O existență petrecută pe pragul fragil dintre „deja" și „nu încă". Pentru creștini, Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăția lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâșia îngustă a acestui prag, creștinul își cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotință sau darul deosebirii), rămânând veșnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăție n-are cum să-i aparțină, dar pe care el, creștinul, e dator să o parcurgă, iubind-o și mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care știe că, prin ceea ce face în această lume, poate dobândi armonia pașnică a veșniciei.

La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljenițîn „s-a cărat", în sfârșit, „de aici", din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din țara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranță, s-a urcat pe înălțimi! Un creștin, unul dintre cei mulți din lumea asta mare, care a știut că e de datoria lui să se lupte pe față cu Răul, domolindu-l, fie și numai „până la o vreme", în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare și rarefiat din altitudinea Împărăției.

Pentru conformitate, MARIANA CRISTESCU

Lasă un comentariu