ADUCERI AMINTE - PATRIARHUL MIRON CRISTEA - 152 DE ANI DE LA NAȘTEREA SA

Distribuie pe:

Elie Miron Cristea - așa i-a plăcut să-și zică chiar și atunci când a ajuns patriarh - a fost prezent în epocă și în multe alte domenii decât cel bisericesc și cultural. Am putea spune că a fost prezent și activ în istoria Transilvaniei, cu toate problemele ei. A trăit în perioade aproape egale în secolele al

XIX-lea și al XX-lea: treizeci și unu de ani în secolul XIX, treizeci și nouă de ani în secolul XX. A luat parte la toate luptele pentru drepturi și dreptate ale românilor din Transilvania și a căutat tot timpul mijloace de îmbunătățire a condițiilor lor de viață națională, spirituală și materială. S-a gândit la promovarea elementului cultural, înțelegând că fără acesta nu se va putea realiza niciodată ieșirea din impasul și complexul subjugării; s-a gândit la promovarea meseriilor printre fiii de români, pentru a-i elibera de dependența față de celelalte naționalități care, monopolizând acest domeniu al vieții sociale, îi lăsau pe românii dependenți doar de lucrul pământului, pe care erau de altfel iobagi; s-a gândit la înființarea de bănci românești, pentru a putea stimula întrajutorarea și accesul românilor la împrumuturi, care să faciliteze dezvoltarea gospodăriilor și a economiei lor. Așadar, în glasul patriarhului Miron Cristea a răsunat glasul norodului pe care-l păstorea. De aceea, în ființa lui s-a înveșmântat acea neprefăcută înfățișare neaoșă a Nației. De aceea, în sinceritatea gestului și în dulcea sa sfătuire domoală, ca și în precipitarea poruncii, s-a tradus fidel sonoritatea întregii game de însușiri a poporului pe care-l oblăduia și din care descindea.

Despre Elie Miron Cristea s-a vorbit în epocă în termeni extrem de elogioși. Legăturile avute cu personalități ale epocii și multiplele sale implicații în istorie, în literatură și în cultură în general scot în evidență o personalitate de prim rang în cultura vremii.

S-a născut în anul 1868, la 18 iulie, din părinți țărani. Primele patru clase secundare le-a făcut la liceul săsesc din Bistrița. Examenul de maturitate l-a trecut la liceul românesc din Năsăud. A făcut școală și la Sibiu, în apropierea lui Șaguna, care-i vorbea parcă de dincolo de mormânt. După aceea, a fost numit învățător la Orăștie. A plecat apoi la Budapesta ca să studieze filosofia și filologia, obținând aici titlul de doctor cu o deosebită teză despre viața și opera lui Eminescu. Urmându-și chemarea, Ilie Cristea a intrat în monahism, primind numele de Miron. Obținând titlul de doctor în teologie, capătă diferite însărcinări bisericești, până când este ales episcop de Caransebeș, în anul 1909. Cariera sa se deschide sub amenințările jugului străin. Dar voința sa dârză nu se dă bătută. Ilie Cristea, ca episcop, duce o cumplită bătălie pentru triumful românismului. A luat parte activ la mișcarea memorandistă. În clipa când s-a dezlănțuit marele război, episcopul Ilie Cristea este în fruntea unioniștilor. Ia parte la adunarea de la Alba-Iulia și intră în delegația care avea să prezinte la București, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării.

La 31 decembrie 1919 este ales Mitropolit Primat al României Unite. Venit ca un sol al Unirii și înfrățirii, Miron Cristea a reușit în scurt timp să câștige încredere și iubire. Noul mitropolit primat a luptat cu îndârjire ca Biserica Română, parte din ființa neamului, să ajungă la rangul și autoritatea cuvenită. În această calitate, inaugurează o viguroasă luptă misionară.

În anul 1925, la 25 februarie, prin lege este ridicat la rangul de Patriarh. Era primul nostru Patriarh, și în această înaltă demnitate bisericească realizările sale au fost multiple. România devenise un fel de protectoare a Ortodoxiei răsăritene. Și Patriarhul Miron a lucrat cu râvnă pentru strângerea legăturilor dintre Bisericile naționale ortodoxe. Figură impunătoare, cult și cucernic, a reușit foarte repede să-și afirme darurile monumentalei sale personalități. România era centrul Ortodoxiei. Vasta cultură teologică, filosofică, literară, istorică, economică, grefată pe o mare inteligență și un talent deosebit, nu-l putea ține de o parte de viața culturală a patriei.

Patriarhul Miron este și rămâne un apostol al realismului românesc și ortodox. Din tinerețile sale, conștiința lui de român și de creștin s-a umplut de aceste două realități. Neamul și Credința, două realități care se contopesc în indivizibila entitate pe care o numim “lege strămoșească”.

În această iluminare național-ortodoxă, s-a înălțat spre Dumnezeu conștiința lui și s-a îngemănat profund până la sfârșitul vieții sale cu însuși poporul. Providențial îl numim, fiindcă orice pas pe care l-a făcut în viața sa pământească a fost o apăsare pe pământul nedreptăților, peste care el trebuia să afirme, cu pumnul strâns și cu sufletul neîndurat, dreptatea românească. Numai așa îl văd ochii noștri, în cursul vieții și al muncii sale, ca un prooroc care pășește să străfulgere pe cei nedrepți și să consoleze pe românii însetați de dreptate. Se cuvine, așadar, cu precădere, ca întreg poporul român să aducă acestui mare om, care a fost patriarhul Miron Cristea, cinstire și laudă și să-i păstreze o vie și pioasă amintire celui care a scris o pagină de aur, atât în istoria poporului român, cât mai ales în istoria Bisericii ortodoxe române.

Lasă un comentariu