Când ne gândim la aniversări, ne gândim la bucurie, realizări merituoase, împliniri, comparații cu alții mai buni, sau, deopotrivă, mai slabi, analizăm cât de mult am progresat sau am fi putut dacă…și la mii de alte lucruri care îți produc fiori de plăcere și încredere în tine și breasla ta, ori dimpotrivă….
Am fost o armată puternică, bine organizată și articulată, cu proporții raționale între categoriile de forțe armate, arme, structuri teritoriale logice și mai ales în măsură de a riposta împotriva oricui și din orice direcție. Ne produceam, singuri, bună parte din tehnică, armament și echipamente, chiar vindeam și altora. Eram mândri și respectați, nu ni se cerea să facem de toate și să fim tratați ca inutili, ba chiar păguboși: avem la “butonieră” Hidrocentrala Bicaz, Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, spectaculosul Transfăgărășan și multe altele.
Uneori, Revelionul, mulți militari, care bineînțeles, “nu voiau să stea cu familia”, se hărniceau să scoată recoltele “mincinoase” din balta Brăilei, Dobrogea, Banat, Câmpia de Vest sau alte meleaguri, unde “eroicul popor român” nu prididea ca astăzi, un tragic “clasic în viață”, să spun afară rușine, “ăștia făceau armata la agricultură”, fără să realizeze că hrănirea de calitate a propriului popor, este la fel de importantă ca victoria într-un război.
Nu știa infamul, că armata, după ce punea uneltele muncii pașnice (destinate poporului muncitor, nu armatei) în magazii și recoltele în hambarele partidului, nu se dezmeticea bine și se trezea în poligoane și pe câmpurile de aplicație, condensând la maximum timpul pentru a nu rămâne nicio temă sau obiectiv nerealizate. Să revenim la tancuri. România a fost una din țările care au înțeles repede că din capcana “războiului de poziție”, nu se poate scăpa decât implementând noul mijloc de luptă, tancul, “aruncat” prin surprindere de englezi, în luptă, împotriva germanilor, în Primul Război Mondial, pe râul Somme, în anul 1916.
Dezvoltarea noii arme a fost fulminantă, ca urmare a efectului acesteia, Germania, care nu i-a înțeles importanța, a pierdut războiul și, odată cu el, multe teritorii și privilegii. La noi, primul embrion a fost BATALIONUL CARELOR DE LUPTĂ, înființat la 1 august 1919, în garnizoana Mihai Bravu, sub comanda Colonelului Pandele PREDESCU. Militarii cu minți luminate au înțeles că trebuie să introducă rapid această realizare tehnică, în practică, prin înființarea structurilor de pregătire a specialiștilor, chiar cu un pas înaintea unităților luptătoare. Militarul, care a avut un rol important în dezvoltarea noii arme, a fost hulitul și condamnatul la moarte (pe nedrept) Ion Antonescu, care preconiza că armata României, plecând de la Regimentul Carelor de Luptă, să ajungă la 5 regimente până în anul 1938.
A reușit să constituie două, iar în războiul pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, din stăpânirea URSS, să constituie Divizia 1 Blindată care și-a adus cu prisosință aportul și jertfa pentru eliberarea Bucovinei, a Chișinăului, Odessei, a scăpat din încercuirea de la Stalingrad și a asigurat retragerea armatelor române decimate pe Volga.
După întoarcerea armelor, la 23 august 1944, sovieticii au hotărât desființarea Diviziei 1 Blindată, (devenita “România Mare” după Stalingrad) și pregătirea pentru operațiile din vest a Regimentului 2 Care de Luptă, care a luptat, neîntrerupt, din aprilie 1945 până în 12 mai (din cauza refuzului de a se preda unor unități germane după semnarea capitulării), pentru eliberarea Slovaciei, Austriei și Cehiei.
Tancurile românești și-au adus un aport deosebit în luptele purtate, fiind scoase în evidență, decorate și citate cu ordine românești, germane, sovietice, cehoslovace.
Regret din suflet că cei doi veterani din R.2 C.L., lt. Col. (r) CUCIULAN și ANDREICA, cunoscuți în Baia Mare, au trecut în oastea cerului, cu sufletul împăcat, după ce și-au făcut cu prisosință datoria față de țară. După terminarea războiului și instalarea păcii și a noii ordini în Europa și România, s-au făcut restructurări în societate și armată, trecând la organizarea după modelul sovietic.
Tancurile au trecut prin mai multe faze, în funcție de noile orientări politico-militare și obiectivele strategice, puterea economică și doctrinele militare.
Primul șoc a fost pentru societatea noastră, “decapitarea” partidelor politice și lichidarea celor indezirabili, eliminarea ofițerilor cu pregătire temeinică, în Franța, Germania, Marea Britanie, cu o vastă cultură și experiență în război, care aveau o oarecare avere, înlocuirea lor cu oameni fără carte (este drept, unii și-au completat liceul, după facultate sau academii, prin URSS). Baza accesului la studii se făcea după criteriul “curățeniei politice”.
Valori intelectuale au pierit în obligarea de a realiza un canal grandios, Dunăre - Marea Neagră, cu roaba și lopata, imposibil în condițiile fraigilității celor pedepsiți.
A trecut în lumea drepților și primul comandant al Regimentului 2 Tancuri, înființat în Târgu-Mureș în anul 1939 (1 noiembrie) și revenit în 1953 (după război, după Campania din Vest), Generalul de brigadă Marin ȘTEFĂNESCU, veteran de război decorat cu Ordinul Coroana României și multe alte ordine românești, sovietice, cehoslovace, la câteva zile după ce și-a îndeplinit promisiunea de a ne întâlni la 100 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
Regret enorm faptul că din cauza restricțiilor impuse de Situația de Urgență, n-a putut avea parte de Ceremonialul Militar meritat și pe care îl datorăm acestui om minunat.
În anul 1961, la 1 iunie, se înființează la Târgu-Mureș, Divizia 6 Tancuri “HCC”, care se încadrează rapid în structurile operative ale Tratatului de la Varșovia.
După invadarea Cehoslovaciei, de forțele Tratatului, mai puțin țara noastră, la 21 august 1968, România a realizat că prietenia, frăția, solidaritatea sunt vorbe frumoase, până la atingerea interesului “stăpânului” și nu a mai permis, pe teritoriul său, trupe străine, decât aplicații de comandament pe hartă. Țară cu demnitate și armată!
Este de clicul conștiinței românilor, care realizează cât valorează alianțele, “frățiile și prieteniile” când în joc sunt interesele celor mari. După această dată, armata României se pregătește după o doctrină NAȚIONALĂ, se organizează, înzestrează și pregătește, adecvat.
Se înființează noi mari unități (una de tancuri, 3 mecanizate și alte mari unități) pentru închiderea Porții Someșului și altor direcții deficitare (apărare circulară și eficientă).
A fost cea mai fastă perioadă în pregătirea țării pentru apărare. De atunci, parcul de luptă, 60% din tancurile operative, au fost în permanență echipate cu muniția de artilerie în stare de luptă și pregătite pentru intervenție. După evenimentele din 1989 și încercările, din martie 1990, ale etniei maghiare, s-a dovedit că sunt multe lucruri de rezolvat în societatea românească, care nu este chiar atât de solidară și omogenă. S-a restructurat armata, organizându-se pe mari unități operative (armata), operativ-tactice (corpuri de armată), tactice (divizii, brigăzi) și unități (regimente, batalioane).
Structurile moderne, mobile, apte pentru acțiuni rapide și surprinzătoare, nu erau în concordanță cu planurile noilor aliați și a trebuit după puțini ani de stabilitate să reducem masiv efectivele și tehnica (de la 250.000 la 70.000) și să decimăm industria de apărare. Acum se aude că în următorii ani vor fi cumpărate 270 tancuri noi, nu știm de care, nu știm pentru ce structuri ( D.6Tc. “HCC”, avea 313 tancuri). Posibil ca aliații NATO să se sacrifice pentru noi, dar ce facem cu spiritul de luptător? Este adevărat, altele sunt vremurile, altele tehnicile, dar noi unde suntem? Nu cumva în afara lor și riscăm să rămânem pe dinafară?
Arma tancurilor este grea și costisitoare, dar este cea care poate interveni rapid și mai ales decisiv. Poate ar trebui să regândim problema tancurilor, uitându-ne ce fac alții: Rusia, China, SUA, Anglia, Franța, Israelul, India, Polonia și alții. Lumea nu stă pe loc!
Să nu mai fim surprinși nepregătiți, ca de atâtea ori! Prea am pățit-o, de multe ori.
LA MULȚI ANI, TANCHIȘTI ROMÂNI!
“SI VIS PACEM, PARA BELLUM”
