Viața trupească este un bun însemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea și datoria noastră pentru păstrarea ei este fără margini. Sunt împrejurări în care primejduirea și jertfirea vieții este chiar o datorie. Astfel, Sfinții Apostoli au îndurat prigoniri și moarte pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii. Sfinții mucenici au preferat să moară decât să se lepede de Christos, împlinind cuvântul Domnului care spune: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și trupul și sufletul să le piardă în gheena”. (Matei 10-28) Preoții, medicii, îngrijitorii celor cuprinși de boli molipsitoare își pun adesea viața în primejdie, ca și soldații care apără țara. Sunt împrejurări care cer primejduirea și chiar jertfirea vieții, dar numai pentru bunuri de preț înalt și dorințe curate, iar nu din dorința de a fi lăudat de oameni. Datoria creștinului este de a-și păstra viața trupului și să se îngrijească de sănătatea lui. Cu cât trupul este în stare bună, cu atât slujește mai bine sufletului.
